Încercarea de a găsi și de a propune o cale de mijloc devine riscantă atunci când cei mai mulți se situează divergent pe poziții greu reconciliabile. Poți intra sub tirul furios al ambelor părți și cel mai rău este că posibilitățile de comunicare se reduc, ca să nu mai vorbim despre capacitatea de a-l înțelege pe celălalt. Deși s-a vorbit puțin despre asta, am remarcat o asemenea situație de incomensurabilitate în spațiul public în legătură cu reacțiile la finalizarea lucrărilor la Catedrala Națională. Am avut însă șansa unei întâmplări care m-a ajutat să trec dincolo de ceea ce ne desparte și să institui normativ clauza unei uniuni definită prin spiritualitate.         

CITEȘTE ȘI: Dimitrie Cantemir, muzica otomană și Eugenia Popescu-Judetz

Anca, o adolescentă aflată în clasa a XII-a la un liceu din Capitală, m-a sunat prin intermediul tatălui ei, prieten de o viață, să mă avertizeze că nu mi-am ținut promisiunea de a scrie despre Catedrala Națională într-un mod neutru, care să nu presupună împărțirea oaemnilor în două tabere opuse și ireconciliabile, în credincioși și non-credincioși. Duminică, pe 26 octombrie, tatăl Ancăi m-a invitat să mergem împreună la ceas de seară să vedem Catedrala și m-a atenționat că el, ca intelectual sceptic și critic, are o controversă pe această temă cu fiica lui, care îl asaltează cu argumente profane în favoarea existenței unei catedrale, măreață și impozantă. Am fost inițial surprins, căci știam că cei doi sunt de obicei în consens, după aceea am devenit curios să aflu ce gândește Anca. Ne-am întâlnit și am intrat în Catedrală târziu, după ce fusese eliberată de prezența celor 2500 de invitați oficiali. Anca, în blue-geans și cu un hanorac cu siglele unei universități din topul mondial, s-a grăbit să parcurgă spațiul de până sub cupolă, s-a uitat în sus, apoi a făcut o piruetă spre noi, care o ajunsesem din urmă, și a zis, oarecum polemic, dar mulțumită, către tătă-său: „E ok! Avem catedrală!”.

Am continuat dialogul pentru a-i afla părerea și am constatat că Anca era nemulțumită de modul în care s-a discutat în spațiul public despre inaugurarea Catedralei, mai cu seamă de faptul că unii intelectuali care joacă rolul de transmițători ai sensului în comunitatea noastră au tăcut mâlc și au ignorat evenimentul cu precauție și oportunism. Argumentul ei era că este o falsă problemă ca atunci când vorbim despre Catedrală să vedem doar oamenii care fac mătănii, se închină la moaște și cred că Dumnezeu a făcut lumea într-o săptămână. Ar fi vorba despre celelalte semnificații,  nu doar strict religioase, ale unui asemenea proiect național. În cele din urmă am negociat un consens, ea a fost mulțumită, iar eu i-am promis că voi face publică părerea mea despre cum putem discuta despre Catedrala Națională într-un mod care să fie valabil pentru toți, indiferent de convingerile religioase sau nu. Acum, dacă tot mi-a reamintit că a trecut deja o săptămână de la această promisiune, uite că scriu pentru a nu mai fi bănuit că împărtășesc o tăcere strategică.

CITEȘTE ȘI:  Ciclon și anticiclon

Îmi voi imagina un dialog bazat pe argumente logice, pe propoziții acceptate și pe scheme inferențiale valide, între un proponent și un oponent și voi încerca să tranșez în favoarea unuia sau altuia. Să vedem ce scor iese din această dispută care nu ar presupune angajamente și presupoziții specifice religiozității sau lipsei ei.

Prima întrebare la care ar fi de dat un răspuns ar fi aceea cu privire la trebuința unei catedrale. S-ar fi putut spune că vremea catedralelor a trecut și era prea târziu din punct de vedere istoric pentru a face una. Dar avem o replică decisivă care neutralizează obiecția: o catedrală națională, Catedrala Mântuirii Neamului, așa cum a numit-o Mihail Eminescu, a fost dorită încă de la începutul statalității în forma României moderne și a rămas un deziderat național. Iată, putem spune, recuperăm cu întârziere o obligație cu semnificații complexe care duc spre configurarea mai sigură a unei identități naționale. Dintr-o perspectivă minimalistă, aș spune că avem nevoie de Catedrala Națională așa cum ne-a trebuit și am vrut să avem un Teatru Național pe scena căruia joacă actorii noștri sau o Arenă Națională pe gazonul căreia aleargă pentru victorie jucătorii echipei naționale de fotbal.

CITEȘTE ȘI: „Dansul dialectic” al Curții Constituționale

A doua dezbatere ar fi aceea cu privire la aspectul arhitectonic, la amplasament și la costuri. Într-adevăr, a costat mult, dar toate aceste mari proiecte costă mult prtetutindeni în lume. Nu vom găsi nicăieri în lume un caz în care să nu fi fost discuții în legătură cu creșterea continuă a costurilor pe parcursul lucrărilor față de devizul estimativ inițial. Cât privește locul, știm cu toții, cei care am prins vremurile de dinainte de 1989, că în acea zonă au fost mai multe biserici care au fost demolate de regimul comunist. Așadar, actul este unul restitutiv. De asemenea, orice s-ar spune, acel spațiu urban de vecinătate cu Palatul Parlamentului, Parcul Izvor și Casa Academiei  are un imens potențial cultural și ar trebui să nu mai întârziem cu amenajarea lui. Cred că dacă atât Palatul Parlamentului cât și Catedrala Națională ne duc spre trecut prin stilul lor arhitectonic și prin aceea că resuscită „umbre” din memoria colectivă, se poate schimba total peisajul cultural prin regândirea relațiilor dintre aceste clădiri imense într-un spațiu care să deschidă cu îndrăzneală spre viitor. Desigur, poate că atunci când a fost concursul de proiecte au fost propuneri mai bune, probabil că proiectul declarat câștigător la un moment dat, cel propus de Augustin Ioan, ar fi adus mai multă valoare din perspectivă arhitecturii contemporane, dar acum ne aflăm oricum în fața faptului împlinit și ceea ce avem de făcut este să dăm acelui spațiu deschiderea spre lume.

A treia provocare vine, ne place mult să facem asta, poate și pentru că dăm dovadă simptomatic de un anumit complex psihosocial de inferioritate, din compararea cu alții. Aud prea adesea propoziții care fac diferența după schema „la noi”, respectiv „la ei”, ca la panoul de onaore din vremurile comuniste, unde noi suntem exemplul negativ. Atunci, care ar fi efectul unor asemenea priviri comparative atunci când luăm în considerare noua Catedrală Națuională? Că alții au catedrale înalte ar fi trebuit să ne demoralizeze să o facem pe a noastră sau, dimpotrivă, să ne motiveze pentru a crede că efortul merita făcut? Ei bine, în acest caz am ales să ieșim din inerția stagnării și am urcat spectaculos până la înălțimea de 127 metri, mai sus decât oricare alții din lumea ortodoxă. Chiar ieri citeam știrea că și în lumea catolică s-a schimbat liderul, că de acum Sagrada Familia din Barcelona este cea mai înaltă, iar spaniolii vor continua construcția până vor duce până la capăt proiectul moștenit de la Antonio Gaudi.

CITEȘTE ȘI:  Între percepția și realitatea corupției

Concluziv, dacă suntem rezonabili și dacă dăm jos straturile de ipocrizie, atitudinea firească ar fi să ne asumăm prezența în lume împreună cu Catedrala Națională, indiferent de faptul dacă împărtășim sau nu aceleași convingeri. Alfel spus, în planul unei subiectivități transcendentale, Catedrala Națională are valabilitate pentru toți, ea nu ne desparte pentru că s-ar putea să gândim diferit și să nu avem aceleași credințe, ci ne poate da ideea binefăcătoare a unității unei comuniuni.