Voluntariatul în Penitenciarul Gherla – între limitele libertății și începutul unei reconstrucții interioare

În cadrul proiectului „Caravana incluziunii socio-educaționale”, intervențiile desfășurate în Penitenciarul Gherla au reprezentat una dintre cele mai profunde provocări educaționale și umane. Aici, în spatele zidurilor reci și al regulilor stricte, se află tineri aflați într-o etapă fragilă a vieții – între adolescență și maturitate –, care își construiesc identitatea într-un context marcat de constrângere, etichetare și, adesea, deznădejde.

Acești tineri nu sunt doar „deținuți”. Ei sunt, în esență, persoane aflate într-un proces de căutare, uneori întrerupt brusc de alegeri greșite, de contexte nefavorabile sau de lipsa unor repere autentice. Dincolo de faptele care i-au adus aici, există povești de viață complexe, marcate de vulnerabilitate emoțională, lipsă de sprijin și nevoia profundă de sens.

Din perspectivă psihologică și socială, tinerii privați de libertate prezintă adesea un cumul de factori de risc:

• Familii dezorganizate – lipsa unui cadru stabil, absența figurilor parentale sau relații conflictuale
• Deficit de atașament – copii care nu au experimentat siguranța emoțională și validarea afectivă
• Experiențe de respingere – marginalizare în mediul școlar, etichetare, eșec educațional
• Bullying și excluziune – care conduc la dezvoltarea unor mecanisme defensive (agresivitate, izolare)
• Modele sociale negative – influența grupurilor de risc, normalizarea comportamentelor deviante
• Impulsivitate și lipsa autocontrolului – dezvoltate în absența unor ghidaje educaționale sănătoase

În multe cazuri, comportamentul infracțional nu este rezultatul unei „alegeri libere” în sens deplin, ci consecința unui traseu de viață în care copilul nu a avut alternative reale sau nu a fost sprijinit să le vadă.

În penitenciar, aceste vulnerabilități se pot accentua:

• identitatea este redusă la statutul de „deținut”
• încrederea în ceilalți scade
• exprimarea emoțională este blocată sau distorsionată
• apare riscul de interiorizare a etichetei sociale

În acest context dificil, prezența echipei de voluntari de la Colegiul Național Pedagogic „Gheorghe Lazăr” – Antonia-Bianca Ghițe, Briana Mureșan și Alexandra Crișan, coordonate de prof. Ionița Timiș și prof. Antonela Macarie – a reprezentat mai mult decât o activitate educațională: a fost o intervenție de umanizare. Aceste tinere au pătruns într-un spațiu în care, de regulă, relațiile sunt marcate de distanță și suspiciune, aducând: deschidere,  autenticitate, empatie, disponibilitate reală de ascultare.

Prin activitățile din „Caravana jocurilor” și „Caravana poveștilor”, desfășurate inclusiv în penitenciar, s-a creat un cadru diferit de cel instituțional – un spațiu în care tinerii au fost priviți ca persoane, nu ca etichete.

Activitățile desfășurate au avut un rol esențial în: dezvoltarea autocunoașterii – prin exerciții de reflecție;  reglarea emoțională – prin exprimarea controlată a trăirilor; reconstrucția stimei de sine – prin validare pozitivă; dezvoltarea empatiei – prin jocuri de rol și povești.

Jocurile de cooperare au contribuit la: crearea coeziunii de grup, diminuarea tensiunilor și exersarea încrederii.

Poveștile terapeutice au permis: identificarea cu personaje aflate în situații similare, reinterpretarea propriului trecut și deschiderea către schimbare. Într-un mediu în care vulnerabilitatea este adesea ascunsă, aceste activități au creat breșe de autenticitate.

Un aspect esențial al intervenției îl reprezintă reintegrarea socială. Aceasta nu poate fi realizată doar prin reguli și sancțiuni, ci prin: dezvoltarea competențelor sociale, învățarea comunicării nonviolente și asumarea responsabilității personale.

Prin activitățile desfășurate, tinerii au exersat: lucrul în echipă,  respectul față de ceilalți și exprimarea opiniilor fără agresivitate.

Astfel, s-a lucrat nu doar la comportament, ci la structura interioară a persoanei. Poate cea mai importantă intervenție nu a fost una tehnică, ci una profund umană: aceea de a-i face pe acești tineri să simtă că există pentru cineva. Într-un mediu în care mulți au fost: respinși, ignorați și etichetați, faptul că cineva vine voluntar, fără obligație, doar pentru a fi acolo cu ei, devine un mesaj puternic: „Contezi.”

feedback-urile primite de la tinerii din penitenciar au arătat mărturiile impactului voluntariatului: „Nu credeam că cineva vine aici doar ca să ne asculte”, „M-am simțit, pentru prima dată după mult timp, ca un om normal”, „Activitățile m-au făcut să mă gândesc la viața mea altfel”, „Am înțeles că pot să mă schimb, nu sunt blocat aici pentru totdeauna”, „Mi-a plăcut că nu ne-ați tratat ca pe niște infractori”, „Am învățat să ascult și pe alții, nu doar să reacționez”, „Nu credeam că pot să lucrez în echipă fără conflicte”, „Mi-a dat speranță că pot avea o viață după”, „A fost prima dată când cineva mi-a spus că am și calități”, „Mi-aș dori să fie mai des astfel de activități … ne ajută mai mult decât pare.”

Voluntariatul în mediul penitenciar are o valoare strategică în procesul de reintegrare: reduce distanța dintre societate și persoanele private de libertate, oferă modele pozitive de relaționare și creează contexte reale de schimbare. În lipsa unor astfel de intervenții, există riscul ca tinerii să își consolideze identitatea negativă. În schimb, prin contactul cu voluntari, apare posibilitatea redefinirii de sine.

Pentru echipa de la Colegiul Național Pedagogic „Gheorghe Lazăr”, această experiență a reprezentat o formare profundă: dezvoltarea empatiei autentice, înțelegerea complexității comportamentului uman, asumarea rolului de educator în contexte dificile. Aceste tinere devin astfel modele nu doar pentru beneficiari, ci și pentru întreaga comunitate educațională.

Intervenția din Penitenciarul Gherla arată că schimbarea nu începe prin constrângere, ci prin relație. Acești tineri nu au nevoie doar de sancțiune, ci de sens, de repere, de o șansă reală de a se reconstrui. Voluntariatul devine, astfel, o formă concretă de iubire a aproapelui – o iubire care nu ignoră greșeala, dar vede dincolo de ea. Iar uneori, într-un spațiu închis, un gest simplu – o conversație, un joc, o privire fără judecată – poate deschide cel mai important lucru: posibilitatea unei vieți noi.

Ionița TIMIȘ, Antonela MACARIE – profesori coordonatori, Colegiul Național Pedagogic „Gheorghe Lazăr” Cluj-Napoca

Antonia GHIȚE, Briana MUREȘAN, Alexandra CRIȘAN