IONEL CRĂCIUN: 22 decembrie 1989 – revoluția câștigată în stradă, pierdută la masa puterii
22 decembrie 1989 este ziua în care românii au învins dictatura. Dar este și ziua din care începe una dintre cele mai mari fraude morale ale istoriei recente: confiscarea Revoluției de către cei care nu au murit pentru ea.
CITEȘTE: Manifestarea puterii în instituțiile statului
Căderea lui Nicolae Ceaușescu a fost, fără îndoială, rezultatul curajului popular. Oamenii au ieșit în stradă fără lideri, fără garanții și fără certitudinea că vor supraviețui. Au ieșit pentru libertate. În schimb, puterea care s-a instalat după 22 decembrie nu a venit din stradă, ci din culisele unui sistem care s-a repliat rapid, schimbând discursul, nu și reflexele.
Ziua de 22 decembrie marchează ruptura de dictatură, dar și începutul unei tranziții construite pe compromis, manipulare și sânge inutil. După fuga lui Ceaușescu, românii au continuat să moară. Așa-numiții „teroriști” nu au fost niciodată clar identificați, iar haosul a fost folosit pentru legitimarea unei noi puteri care s-a autointitulat salvatoare.
CITEȘTE ȘI: ”Pacea mea vă las Vouă” – un testament uitat într-o lume condusă de agresori
Trei decenii mai târziu, adevărul Revoluției rămâne incomod pentru statul român. Dosarele au fost tergiversate, vinovații protejați, iar responsabilitatea politică a fost diluată până la dispariție. În loc de justiție, am primit ceremonii. În loc de adevăr, discursuri festiviste. În loc de memorie reală, mituri convenabile.
22 decembrie este invocat ritualic de politicieni care nu ar fi supraviețuit o zi în România comunistă fără privilegiile sistemului. Este comemorat de urmașii direcți sau indirecți ai vechii nomenclaturi, reciclați democratic, care vorbesc despre libertate fără să explice de ce statul român nu a fost în stare, în 35 de ani, să spună clar cine a tras și de ce.
Revoluția a promis o ruptură totală de trecut. În realitate, a livrat o continuitate mascată. Instituții, mentalități și rețele de influență au traversat neatins schimbarea de regim, în timp ce idealurile din stradă au fost transformate în simple lozinci electorale.
De aceea, 22 decembrie nu este doar o zi de comemorare, ci una de acuzare. Nu a celor care au murit, ci a celor care au profitat. Nu a Revoluției, ci a modului în care a fost administrată politic.
Adevărata întrebare a acestei zile nu este dacă Revoluția a fost autentică. A fost. Întrebarea este dacă statul român postdecembrist a fost vreodată demn de ea.
Iar răspunsul, oricât de incomod ar fi, se vede în justiția incompletă, în memoria selectivă și în faptul că, la fiecare 22 decembrie, vorbim mai mult despre simboluri decât despre vinovați.
