Încerc să descriu simptomatic ceea ce se petrece în ultima vreme în lumea noastră politică și în mințile cetățenești sub influența deciziilor Curții Constituționale și mi se pare că ceea ce practicăm noi acum este o formă de viață asemănătoare cu ceea ce Andrei Șerbulescu (Belu Zilber) numea în memoriile sale, ironic și neîndurător, „monarhie de drept dialectic”, martor fiind la creșterea puterii exersate totalitar de noul stat proletar din anii 1950.  Echilibrul puterilor în stat are nevoie de garanții, iar aceasta se poate face prin fixarea unor constrângeri constituționale care să mențină cu dreptate și nepărtinire balanța puterii. O curte constituțională este un asemenea garant, dar dacă echilibrul dialectic al puterii o propulsează în exteriorul realțiilor de putere, atunci ea devine un fel de Dumnezeu, ori, hai să zicem așa, un punct arhimedic exterior sistemului, astfel încât în loc de garantarea echilibrului ajungem treptat la crearea condițiilor aranjării lui după criterii arbitrare. Și chiar am ajuns în stadiul în care alianțele politice sunt între partide care în plan secund lucrează însă unele împotriva altora, astfel încât aparența de negociere ascunde de fapt conspirații și multă ipocrizie politică. Este firesc ca cetățenii să simtă această alunecare și să devină din ce în ce mai neîncrezători în sistemul politic și să creadă că singura sa rațiune de a fi a acestuia a devenit menținerea cu orice preț a puterii și nicidecum binele și interesul public.

CITEȘTE ȘI: Dimitrie Cantemir, muzica otomană și Eugenia Popescu-Judetz

Jon Elster, într-o carte excepțională despre raționalitatea constrângerilor prealabile care stau la baza funcționării în echilibru a puterilor statului modern, intitulată inspirat Ulysses Unbound: Studies in Rationality, Precommitment, and Constraints,  dă un exemplu care ne va ajuta să înțelegem cum stau lucrurile. Ne reamintim că Ulise, în timpul peregrinărilor sale maritime, a ajuns la un moment dat în ținutul sirenelor al căror cântec îi scotea din minți pe marinari. Știind acest lucru și dorind, în același timp, să aibă privilegiul de a auzi acest cântec, a trunat ceară în urechile marinarilor și le-a cerut să-l lege de catarg și să nu-l dezlege orice le-ar cere el atâta timp cât vor străbate acest terioriu al pierzaniei. Zis și făcut, marinarii l-au ținut legat, iar Ulise a putut auzi cântecul sirenelor fără ca acesta să-i fie fatal. Morala politică a acestei întâmplări este una simplă. Pentru a elimina riscurile pe care le pot aduce în viața politică perioadele de instabilitate, atunci când rațiunea este subminată de elanuri iraționale izbucnite în societate, nu avem nimic altceva de făcut decât să construim din timp, atunci când suntem pe deplin raționali, sisteme robuste de constrângeri care să reziste asaltului furios al iraționalității.

Este evident că ne aflăm de mai mulți ani, ca societate în ansamblu,  într-o asemenea perioadă de instabilitate în care se petrec tot felul de derapaje ce pun în pericol ordinea de drept. Averm o Constituție și ea este cadrul prestabilit în care putem apăra echilibrul fragil în care ne aflăm. Avem și un garant instituțional al constituționalității, cu atribuții constituționale, iar acesta este Curtea Constituțională. Or, derapajele și riscurile la care am fost supuși în ultima vreme au ridicat Curtea Constituțională în vârful absolut al ierarhiei puterii,  fiind nevoie de asemenea pronunțări decisive pentru a anihila pericole mortale pentru ordinea de drept. Dar acest „aer tare al înălțimilor” duce în același timp și la schimbarea percepției Curții Constituționale față de sine și la o reconsiderare a poziției sale în sistemul statului de drept. Cumva, a ajuns să fie deasupra statului.

CITEȘTE ȘI:  Ciclon și anticiclon

S-ar putea ca într-o anumită situație critică de scurtă durată o asemenea situare la înălțime să poată oferi o terapie și să prindă bine sănătății organismului social. Iată însă că pe termen mediu încep să apară deja semnele simptomatice al unei șubreziri maladive a ordinii sociale, iar principalul agent coroziv al disoluției sistemului este neîncrederea. Un sistem politic democratic pluralist poate rezista o vreme și în condiții departe de echilibru, dar dacă nu apar forțe ordonatoare care să raționalizeze dinamica vectorilor politici, atunci crește riscul unei evoluții care să ducă spre o reorganizare spontană izvorâtă din preferințe individuale iraționale. Acesta este tipul de situație limită în care un sistem democratic se poate submina pe el însuși. Cu atît mai mult, cu cât sistemul este doar relativ democratic și are un trecut marcat de diverse decizii vicioase, disoluția sau resetarea lui poate fi chiar și una violentă.

Practic, suntem într-un moment în care vor conta enorm nu doar instituțiile, ci și oamenii care le compun și le conduc. Deciziile lor îi vor dezvălui în nuditatea lor spirtuală și vom vedea astfel ce am produs în mai bine de treizeci de ani de împletiri dialectice între confirmări benefice și sfidări retrogade ale democrației.