Cuvânt înainte: în 1989, ca tot romanul orbit de „zavragii” neamului, m-am bucurat. Asta face omul când zice că a scăpat de dracu și dă peste tartorul ăl bătrân!
Mă rog, sunt multe de spus, dar, cică, tăcerea ar fi de aur!Totuși, un vecin, fost ofițer al serviciilor, ehe, de pe vremea când cu colectivizarea, (exproprierea pământului, pentru cei ce nu știu termenul), mi-a zis: „nu te bucura așa de mult că dumneata (te băteau până ce te sminteau, te lăsau lat, dar din dumneata nu te scoteau, oameni respectuoși domnule!), ai să mai prinzi un comunism!
– Mai du-te în paștele mă-ti, cu comunismul tău cu tot, hodorogu’ dracu! – am mârâit eu, la câțiva pași distanță, însă, astazi, privind în jur, parcă îmi vine să-i dau dreptate!

CITEȘTE ȘI: Despre omul mâzgă – sinteză substanțializată a mocirlei vremurilor

E, din aceste motive, spre aducere aminte, doar sugestiv, câteva randuri despre cum, „voios nevoie mare, poporul român și-a dat” agoniseala de generații (și atunci, ca și astăzi propaganda era la datorie! Ăștia , cu o fi și o păți, au trăit bine tot timpul!), unor descreierați:
***
Cercelaru, câteva zile şi nopţi, şi-a stors creierii. Ceas de ceas însă pălea. Ochii lui, când se bulbucau, gata să-i iasă din orbite, când îi cădeau în fundul capului. La apropierea nopţii, îl apuca tremuratul. Parcă ar fi fost bolnav de friguri îi şi vedea pe cei trei în faţa casei.
„Frica ! A intrat în mine. Nu credeam să fi dat cu capul de cer, dar… Asta e ! – se încuraja el şi, târziu, după miezul nopţii, adormea.
După sărbători, încă de a doua zi a Anului Nou, i-a chemat la primărie pe Bârzoi şi Mardale. Cerce¬laru a închinat cu ei mai întâi un pahar, să le dezlege limbile, şi apoi le-a vorbit :
– Fraţilor, ne-am adunat aici… vreau să zic…, ca să ne strângem şi să fim uniţi. Că noi împreună am fost la greul ce a apăsat pe umerii noştri, de când ne bucurăm de drepturi la primărie. Mai cu ţuiculiţă, mai cu vinişor, uneori pe nemâncate, vai de capul nostru !
– De unde să ne dea şi ţăranii ăştia, domnule primar, fripturi la grătar tot timpul ?! – l-a întrerupt Mardale.
– Tu să taci când vorbesc eu ! Aşa e, bă ? – l a întrebat pe Bârzoi.
– Aşa e dom’ primar ! Vai de capul vostru ! Adică al nostru !
– Bă, să fim împreună şi-acum când moartea e cât capra ! – a reluat Cercelaru. Altfel, ne-a luat dracu’ !
Primarul a făcut o pauză, s-a scărpinat în creş-tetul capului, a tuşit şi a întrebat :
– Băgarăţi, mă, ceva la cap, sau nu ?
– Băgat dom’ primar, altfel „v-a luat dracu !“ – şi-a dat iar în petec Bârzoi.
– Timp de aşteptat nu mai e, dacă vin ăia.
– Care ăia ?
– Dracu ştie ?!
– Dracu !… Mda ! Dumnezeu are alte treburi, iar noi… – l-a întrerupt şi Mardale.
– Bă, purceaua e moartă în coteţ şi vouă vă arde de… – s-a supărat primarul. Uite ce zic : Până mai putem zice ceva ! Facem o hârtie. Proces-verbal se cheamă !
– Facem, dom’ primar !
– Atunci treci şi scrie ! De semnat, o semnez eu, deşi…, dar să nu se afle !
– Nici o grijă !
Cercelaru a tras aer în piept, şi-a agăţat mâinile de reverele hainei, a privit când la unul, când la altul, apoi a zis : Scrie :
„Noi, primăria acestui pământ…“ – ai grijă să scrii „pământ“ cu „P“ de tipar !
– Cum e ăla, dom’ primar ? Că eu, când a fost lecţia aia, m-a trimis învăţătorul să-i umplu piua cu apă pentru porci.
– Dă-mi să-ţi arăt, că mori prost !
– Deci… „Noi, primăria acestui pământ, împre¬ună cu oamenii, toţi la grămadă, am hotărât să strângem toate ale noastre şi pământurile – că moşii n avem – să le dăm la colhoz, adică la colectivă, ca toţi să avem mămăligă-n traistă.“
– În traistă, dom’ primar ?
– Şi la dracu-n praznic, în nordul Albaniei !
– Ce faci, domne ? Te dai de partea lor ?
– Ba vezi că nu ! Ce mai aştept ? Să-mi pună pielea la saramură ?!
– Bravo ! Halal principii ! Ca să vezi cu cine am golit eu un butoi cu vin ! – s-a supărat Mardale.
– Am zis să nu mă-ntrerupi, altfel chem mili-ţianul şi te bag la beci !
– Să vezi comedia dracu’ ce n-ai văzut !
– Scrie, bă, mai departe !
„Ca drept dovadă de devotaţiune“ – scrie cu „D“ mare de tipar, să vadă cât de devotaţi suntem ! – „primul om ce pune talpa în colhoz e… Mardale.“ Că tot a zis că se face tovarăş şi cu dracu până trece puntea.
– Auzi, eu ! Dar de ce tocmai eu ? – s-a repezit iar Mardale.
– De-aia ! Bă, dar prost mai eşti ! Vrea omul să ţi bage norocul în c… cu sula, tu faci ce faci şi… vâşti cu el afară ! Nu ai minte nici cât o curcă ! Dacă le eşti alături, n-avea grijă, nu te lasă ei !
– Păi, dacă e aşa, de ce nu te-nscrii şi dumneata ?
– Uite că mă-nscriu ! – se încuraja Cercelaru. Mardale s-a dus în odaia de alături şi a adus, cu strângere de inimă, o coală de hârtie.
– Acum să te vedem ! – şi-au frecat cei doi pumnii. Bârzoi nu ştia ce să creadă.
„Dacă mâine, poimâine, Cercelaru se răzgân-deşte ? Cu unul ca ăsta niciodată nu poţi şti ! Dă vina pe mine !“ – a gândit el şi s-a ridicat de pe scaun, lăsând tocul din mână.
– Şezi şi scrie ! – l-a îndemnat Bârzoi. Nu din alt motiv, dar nu vreau să te pricopsesc cu mâna mea.
Crcelaru s-a rezemat pe banca de lângă perete.
– Adu-mi masa aici ! – s-a răstit către Mardale.
Şi-a frecat ochii, a tras coala de hârtie între coate şi a scris :
„Eu, Costică Cercelaru, primar, om cu a mai mare funcţie în sat – asta se ştie de toată lumea, dar să vadă şi alţii – înscriu de bună voie la…“
Cercelaru a făcut iar o pauză, a oftat, apoi a întrebat :
– Cum se zice, bă ? Colhoz sau colectivă ?
– Oricum, tot ăl drac e ! – i-a răspuns Bârzoi.
– Ştiam şi eu, aşa că… „Cu bună voie, înscriu la colectivă o litră de pământ.“
– Păi dumneata o litră ai ? – s-a mirat Mardale.
– Deocamdată ! Scrie în continuare :
„O litră de pământ şi… o capră“. Mda ! Cam ştirbă ea, dar alta n-am !
– Lasă dracului sfrijita aia numai pielea şi osul ! Cum rămâne cu averea ? – au întrebat şi Mardale şi Bârzoi, ca şi când ar fi fost vorbiţi.
– Uite, asta nu-mi place ! Vă băgaţi ca musca sub coada vacii, când nu trebuie !
Cercelaru şi-a şters năduşeala de pe frunte, a oftat şi a continuat, fără să-i ia în seamă.
– Mai înscriu, cu toată inima, baba mea, adică muierea ! Păi, cum s-o las aşa, să n-aibă unde muri ?! Cu foamea, colectiva are grijă !
– O dai cotită, dom’ primar ! Când cu baba, când cu capra, de parcă noi am fi chiori ! Pămân-tul ! Cum rămâne cu pământul ? Că de cules,… ai tot cules pogoane întregi ! – au întrebat cei doi.
– Ce pământ, bă ?! N-am zis ?! O litră, altul de unde ?! A fătat ăsta ca să fie mai mult ?
– A cam fătat, asta e ! – a sărit cu gura Mardale.
– Unde nu e cap, vai de picioare !
– Aici ai dreptate ! – l-a aprobat Bârzoi.
– Ce ai pe Dealul Bătrân cui rămâne ? a întrebat iar Mardale.
– Da’ ăl din Larga şi ăl din dosul Răchicioarei ? – a sărit şi Bârzoi.
– Pe Maidane ?! Parcă şi pe-acolo ai vreo 3–4 pogoane.
– Ha, ha ! Bă, ăla al meu e ? a încercat să-i ia în râs Cercelaru. Cine nu ştie ? Pământul e al… Floarei lui Mitran, al Filofteiei lui Cocoaşe, Paraschiva lui Băşină. Foste văduve, odată, demult, iar acum, moarte. Cum să le las fără un loc al lor pe lumea cealaltă ? Din ce trăiesc, mă, pe acolo ? Şi apoi ce mă amestec ? E treaba mea ? Să se înscrie singure ! Când o fi la înviere, n-aveţi grijă, nu scapă niciuna ! Eu o litră am avut, o litră înscriu ! Nici o palmă mai mult ! Sunt om cinstit, domnule !
Cei doi, pe moment, au tăcut. Parcă le luase cineva graiul. Mardale a făcut ochii mici şi s a scărpinat în barbă şi, în cele din urmă, a zis :
– Păi, dacă-i aşa, mă înscriu şi eu ! Ce-am avut şi ce-am pierdut ! O palmă de pământ pe râpa din spatele curţii ! În rest, ce am e al soacră-mii. De ce nu şi-a luat averea cu ea în groapă ?
– Nu, nu ! La tine e altă socoteală ! Ai act de moştenire ! Cât ai umblat tu pentru el ! Era Veta, nevastă-ta, şi în ziua de azi fată mare, dacă nu îţi dădea maică-sa averea !
Mardale a îngenuncheat în faţa lui Cercelaru şi i-a pupat mâna.
Dom’ primar, om bun ca dumneata, greu găseşti ! Fă-te că nu ştii de el şi ne vom înţelege noi ! Sau dă pământul înapoi soacrei ! Că om cu funcţie ce eşti, poţi !
– Mda ! Începe să îţi vină mintea la cap ! Dă fuga şi adu o bucată de carne friptă şi o damigeana cu vin, ca să pot !
– Alerg, alerg, dom’ primar ! Doamne, om bun dat dracu’ ! Mai rar ca el ! – şi-a tot zis Mardale până acasă.
* * *
Nu a mai trecut mult timp şi au venit iar de la raion cei trei cu o dubă. Nici nu au intrat bine la primar şi, fără ocolişuri, au întrebat :
– Să auzim, tovarăşe ! Ce ai făcut din tot ce am zis ?
– Păi întâi… să trăiţi şi bine-aţi venit pe la noi, domnilor… domnilor, tovarăşi ! – a încercat primarul să fie primitor, chiar dacă valuri de căl-dură l au sufocat şi năduşeala nu se mai oprea de pe frunte.
– Ceva… s-a făcut şi se mai face. Cum să zic ?! Am adunat satul şi-am dat vestea.
– Lasă palavrele ! Fapte concrete vrem ! Câţi s au înscris, câţi nu vor să se înscrie ?
beci.
– Auzi, Pandele, te văietai de clientelă ? Îţi era că pleci cu duba goală. Umflă-i, ce mai stai ! – au vorbit între ei cei veniţi.
Prost, chiar foarte prost ! – s-au arătat, deza¬măgiţi, activiştii.
– Ce să facem, tovarăşe ? Dacă ne daţi o mână de ajutor… – a început, linguşitor, primarul. Hâr¬tiile sunt făcute, numai să…, să pună degetul, dar, ai dracu, nu vor !
– Or să prea vrea ! Ursul nu joacă de bună voie ! Asta ai uitat ?
Şeful a făcut câţiva paşi prin încăpere, gânditor, apoi a strigat la jandarm :
– Ordin, tovarăşe şef !
– Ia primele zece case şi adu aici din fiecare casă câte un om ! Să văd ce-au de zis, zice le ar popa la cap ! Tu pune într-un lighean apă caldă şi leşie ! – a dat dispoziţie primarului. Rubleo, tu scoate trusa să avem totul la îndemână ! – i a ordonat şi unuia din colaboratori.
Între timp, jandarmii îşi făcuseră datoria şi aduseseră oamenii.
Tristeţea şi întunericul, perdelele învechite, du¬şumeaua jilavă înjghebau încăperea tristă ce aştepta sărmanii oameni. Aburii, deasupra ligheanului, îm¬prăştiau o putoare greu de suportat. Uşa s a des¬chis. Primul în încăpere a fost Leancă. Un bătrân cocoşat, cu haine zdrenţuite, numai petice, cu opinci şi obiele ponosite. Ochii lui împăienjeniţi, sub sprâncenele stufoase, căutau înspăimântaţi un loc de scăpare.
– Cum te cheamă, bă tăgârţă ? – s-a răstit tovar㬺ul la el, şi, în scârbă, a scuipat într-un colţ, după uşă.
– A ? – abia a putut zice Leancă, aplecând urechea.
– Ăsta om e, sau corcitură de măgar cu catâr ?! Văd că, în loc să vorbească, mârâie, hârâie, dracu să-l ia !
– Nu prea aude, şefule ! – i-a răspuns Cercelaru. Pandele a ţipat către Leancă încât au auzit şi cei ce erau afară, apoi i-a repezit şi o cizmă în c…
– Cum te cheamă ?
– Leancă ! – a răspuns, şi, săracul, de frică, a scăpat o b…
– Leancă şi mai cum ?
– Leancă ş-atât ! Dumnezeu să mă ierte !
– Pământ ai ?
– N-am ! Dumnealui ştie ! Sunt sărac, domnule !
– Minţi, hodorogul dracu ce eşti ! Din ce tră¬ieşti ? Mănânci coji de copac ?
– Mămăligă, de pe unde apuc şi eu, Doamne, iartă-mă !
– Care va să zică, milog ? l-a repezit Rublea şi i a înmuiat degetul în cerneală, apoi l-a pus pe hârtie.
– Ieşi, neghiobul dracului !
Rublea a rânjit de parcă ar fi făcut cine ştie ce ispravă, apoi, îngâmfat, a cerut jandarmului să intre următorul. Al doilea a fost Gogu lui Guiţ. Abia a putut să intre. Era înţepenit pe o parte, de la mijloc în sus, cu cap cu tot.
– Aoleo…, şefu’…, aici a tunat şi i-a adunat ! Numai unul şi unul vezi ! – s-a văicărit Rublea în timp ce a făcut câţiva paşi spre Gogu.
– Stai, bă, drept în faţa tovarăşului şi scoate căciula din cap, nesimţitule !
– Eu aş sta, dar nu prea pot. Vezi dumneata ?! M-a prins iarna fără lemne de foc !
– Furi, ai ?! Hoţ, deci ! Furi de la stat !
– Ba să-mi fie cu iertare ! Am luat din salcâmii mei de pe coastă ! Am acolo un pâlc de pădurice !
– Ai, după cum spui ?! Ei, bine, n-o să mai ai ! O înscrii la colectiv !
– Uite ce, domnule, cu colectivizarea asta : m am gândit şi răzgândit ! Eu n-am ce face cu ea ! Nu-mi trebuie ! Cine vrea e treaba lui, eu…
– Uită-te, al dracu ! Auzi, gândeşte ! Pandele, fă-i un pic clăbuci la cap, să-l mai limpezim ! N auzi ?! I s-a pus funingine pe creier de-atâta gândire !
Rublea l-a luat de după ceafă şi l-a înmuiat cu capul în lighean. Pandele i-a îmbârligat părul. Când a încercat Gogu să se ridice, şeful i-a aruncat o mână cu sare în ochi. De usturimi, a început să geamă. Nu l-a ascultat însă nimeni. Între timp, Pandele îi mânjise cu o pană de gâscă muiată în cerneală, vârful nasului, şi-i lipise de el hârtia de înscriere.
– Şi mai ziceţi că nu vrea ?! Vedeţi cum pune singur degetul ?
Când s-a dezmeticit Gogu şi a vrut să-şi aran¬jeze părul, i-au dat o ţesală de vaci.
– Ieşi, nespălatule !
– Eşti mare, domnule ! Deşteaptă treabă cu spălatul şi cu sarea ! Asta nu mi-ar fi trecut prin cap ! – i-a lăudat Cercelaru pe mai marii lui, însăr¬cinaţi cu colectivizarea.
Lui Guiţ i-au dat lacrimile de usturimi. Cei din curte însă, când l-au văzut albăstrit, l-au luat în râs :
– Unde ai băgat, maică, nasul ?
– În cur la ăştia ! La dracu ! Staţi că vedeţi voi când vă vine rândul !
– Următorul ! – a strigat jandarmul.
Din cei ce stăteau afară nu mai îndrăznea să intre niciunul. Se îmbrânceau unul pe altul. Până la urmă, au înghesuit pe uşă o biată bătrână.
– Numele, femeie ?!
– Ce e ăla ? N-am nimic ! – le-a răspuns femeia.
– Cum te cheamă, maică ? – a urlat Pandele, cel mai priceput în chestiunile cu urlatul şi iar s-a plâns şefului :
– Auzi, tovarăşe, ăştia toţi sunt loviţi cu leuca ! Nu mai e unul de Doamne-ajută !
– Aaa… ! Bată-vă să vă bată ! Ce să fac, mamă ? De unde să ştiu eu ce vreţi ?
– Lasă cleanţa şi răspunde !
– Stanca, Stanca lui Ciupag, mamă ! Ăla de i tremură capul din gât ! Îl ştie dumnealui, dom’ primar.
– Zii, câte oi, capre, vaci, pământ şi alte alea ai pe acasă ?
– Auziţi dumneavoastră ? Eu am fost săracă de când m-a făcut mama şi săracă o să mor ! N am nimic al meu ! Ce este… e al omului şi al soa¬cră mii, bat-o sfântul s-o bată ! N-ar trebui să zic aşa, că e moartă !
– Îţi înscrii averea în colectiv ?
– Ce să fac, mamă ?! Păi, eu de înscris sunt ? Şi apoi nu e averea mea ! Vreţi să mă audă cumva aia din groapă ? Odată se suceşte în tron şi se face moroi, de mă trezesc noaptea cu ea în pat. Ce ştii dumneata ? N-ai văzut-o când a murit ? Au, Doamne, asta mi-ar trebui ! Uite cum tremură carnea pe mine, numai când mă gândesc !
– Înseamn-o, bă, nu vezi că toacă ceva mai decât meliţa, dar de scos nu scoţi nimic de la ea !
Pandele i-a dat cu pana pe vârful nasului, i a lipit hârtia şi, înfuriat, i-a zis :
– Ieşi de-aici, hoaşcă ce eşti ! Numai încurci lumea !
– Ies, mamă, ies, dar de ce vă bateţi joc de mine ? Îmi daţi cu albăstreală să zică lumea că v am dat cu nasul în… ?!
– Asta e împotriva turbării ! Nu vezi cum bântuie ?
– Văd, cum să nu văd ! Turbarea bată-vă să vă bată ! – a blestemat femeia.
La ieşire, au întâmpinat-o cei de afară.
– Ce ţi-e, fată, şi tu dăduşi cu nasul… ?
– Huiduhu, spurcaţilor ! Lovi-v-ar ciuma să vă lovească !
– Următorul ! – au strigat cei dinăuntru.
A intrat oblojit, cu căciula îndesată pe cap şi încins cu bete ce atârnau de un capăt, moş Vasile. El stătea în bojdeuca lui, pe Cioarecul, dar fiindcă l au prins jandarmii pe drum, îl băgaseră în aceeaşi oală cu ceilalţi. Oricum îi venea rândul şi tot acolo ajungea.
„Măcar de mă primeneam şi eu, nene ! Cum se cade să intru cu nădragii rupţi în tur, spintecaţi printre picioare, la ditamai comenduirea ?“ – s a ruşinat în sine, până a intrat.
– Bă, târâie brâu, cum te cheamă ? – l au între¬bară tovarăşii.
– Ce vorbă e asta, taică ? Adică cum e aia ?!
– Cum te strigă muierea acasă ?
– Vasile, vino dracului odată ! Uite, aşa mă strigă !
– Bă, nene, cum te iscăleşti ?
– Ehe, domne, de ştiam eu să iscălesc, ajun¬geam om mare ! General ! Eu… pun degetul. Ce să fac, dacă nu m-a dat tata la şcoală ?
– Mare comedia dracului ! Ăsta ori e prost, ori face pe prostul !
– E prost ! E prost ! – a răspuns Cercelaru. Vasile Brichiseală îl cheamă, domnule, ă…, tovarăşe !
– Tovarăşe ?! Eu tovarăş cu dumnealui ?! – s a supărat Brichiseală pe primar, fiindcă nu înţelesese despre ce tovărăşie era vorba. Cum vine asta ? Mai pe toamnă a zis că mă bagă la gloabă cu capre cu tot, dacă mai ies din curte cu ele. Parcă ar mânca, săracele, şiţa de pe casă, nu frunză din pădure ! Şi acum auzi… „domnule tovarăş“ ! Ptiu, bat-o gloaba de tovărăşie !
– Tacă-ţi fleanca, taică, şi răspunde ! Te-nscrii la colectiv ?
– Mă, nene, umblaţi cu pungăşii ?! Asta ce e ? Vreun partid ceva ? A, lasă că ştiu eu ! Eşti cam oacheş dumneata, dar, de, nu mă duci uşor cu una, cu două ! Să mă gândesc ! Aşa mi-a zis naşu. Îl ştii ? Al lui Păsat ! Om deştept, dat dracului ! Ia zii, dai şi dumneata ceva, acolo ? Ştii cum e ! Nici broasca nu cântă pe uscat !
– Fă-i clăbuci, Pandele ! Fă-i clăbuci ! Prea e întunecat la minte ! Ăsta are râpul de un deget pe creier !
O clipă mai târziu, moş Vasile avea să fie cu capul în lighean şi apoi cu jalba în vârful nasului.
– Marş de-aici, tontul dracului ! Staţi niţel, că punem noi japca pe voi !
– Uite ce, marş să zici la căţeaua lui tactu, bă ! Nu mie ! – s-a răstit Brichiseală.
Au urmat, rând pe rând : Goage, Riţa lui Făsui, Boşca, Liţă al Liţei…