Din păcate, scriu asta cu îngrijorare, în ciuda aparențelor și a unor străduințe lăudabile izolate, prăpastia dintre patrimoniu și politică se adâncește cu efecte care anunță vremuri din ce în ce mai grele atât pentru păstrarea memoriei culturale cât și a moștenirii primită de la natură. În ultimele săptămâni au fost puse în circulație în orizont legislativ inițiative politice care pun iarăși în pericol atât ariile naturale protejate și rezervațiile naturale cât și zone urbane istorice cu valoare de patrimoniu. E drept, sunt și voci politice care, spre meritul lor, s-au ridicat ferm împotriva acestor posibile derapaje legislative, însă nu este suficient. Ar fi nevoie de o reacție mai puternică a societății civile, dar nu o avem pentru că nu avem obișnuința unor reacții civice împotriva politicului atunci când acesta din urmă tinde să calce strâmb.

CITEȘTE ȘI: Ciclon și anticiclon

Degradarea patrimoniului natural și cultural și erodarea relațiilor bioculturale tradiționale se produc în comunități lipsite de coeziune socială, cu o conștiință identitară slabă, dominate de ignoranță, rea voință, vanitate și corupție. Soluția reformistă constă în îmbunătățirea actului de guvernare și dezvoltarea proceselor de guvernanță. Astfel, în procesul de identificare corectă a problemelor și de rezolvarea a lor eficientă, creativă și echitabilă, deosebim nu doar între ceea ce numim „guvernare” și „guvernanță”, ci și între tipuri ale guvernanței, așa cum sunt guvernanța statală, guvernanța comună, împărtășită de stat și entitățile societății civile, guvernața privată și, nu în ultimul rând, guvernanța comunitară, realizată la nivelul comunității locale. Numai astfel se asigură legitimitate și echitate pentru toți actorii implicați și se pot armoniza obiective diferite care, aparent, pot duce la divergențe, așa cum ar fi cercetarea științifică, problema  diversității genetice a speciilor, protecția vieții sălbatice, protecția proprietăților culturale ale peisajului, conservarea și valorificarea specifică a peisajului urban, a clădirilor cu statut de monument istoric, utilizarea sustenabilă a resurselor, practicarea turismului cultural și de recreere, asigurarea educației alternative, non-formală, potrivit intereselor și tradițiilor comunității locale.

Felul în care s-au purtat ultimele dezbateri de la noi în privința posibilității limitării ariilor naturale protejate și a adoptării unui nou cod urbanistic arată că stăm periculos de prost la toate nivelurile menționate mai sus, de la instituții ale statului la guvernanța comunitară. Desigur, s-a invocat o situație excepțională, faptul că avem nevoie de creșterea producției energetice și că investițiile începute de anul 1989 trebuie terminate. Pe de altă parte, în cazul codului urbanistic se invocă chiar scopuri bune, cum ar fi debirocratizarea.

CITEȘTE ȘI: Rusia dansează cazacioc pe ritm de csárdás. Cât de tare se aude muzica de la Kremlin? – partea I

În primul caz era nevoie de o reconsiderare a faptelor, pentru că altfel stau lucrurile acum, în anul de grație 2025, din toate punctele de vedere, inclusiv tehnologic, și prin urmare, era necesară o modelare a deciziilor în raport cu redefinirea intereselor pornind de la luarea în considerare a tuturor părților. Or, dacă fetișizăm un interes, acela de a termina niște investiții care oricum au afectat peisajul, riscăm să ajungem la efecte nedorite, așa cum ar fi justificarea altor acțiuni care ar avea efecte distructive asupra naturii. Din păcate, nu a avut loc această dezatere, așa cum se cuvenea, ca între oameni inteligenți și responsabili, ci doar s-a pus în funcțiune „mașina de vot”, o morișcă politică cu forță turbionară.

În al doilea caz, mirarea este și mai mare. Știm bine că orice act permisiv duce pe o pantă alunecoasă, adică, dacă renunțăm la anumite interdicții, atunci se va ajunge la forțarea noilor reguli mai permisive și tot așa. Concret, dacă permitem abateri în procent de 25% față de planurile urbanistice, atunci în mod sigur aceste abateri vor fi făcute la limita maximă și se va ajunge la forțarea acesteia prin decizii ulterioare. Este evident că fiecare dezvoltator imobiliar va folosi la maximum ceea ce este permis, adică fiecare va adăuga atât cât de mult se poate, fără a se ține seama de patrimoniul urbanistic. Se va ajunge la un haos imobiliar în care risăm să vedem supraînălțări ale clădirilor istorice, căpușări ale lor cu etaje suplimentare și cine știe ce alte inovații. Acolo unde profitul face legea, să nu ne așteptăm la grijă față de patrimoniu.  Chiar și în țâri cu tradiție în conservarea patrimoniului au fost întărite reglementările, iată că noi ne apucăm să relaxăm pentru a tranforma ordinea relativă în haos.

CITEȘTE ȘI:  Între percepția și realitatea corupției

Să nu uităm, coeziunea unei societăți este asigurată nu doar de drepturi și libertăți, ci și de funcționarea ei pe baza unor norme și constrângeri care decurg din valorile comune în care credem. Sper că ne pasă de patrimoniul nostru cultural și natural, că vrem să-l gospodărim cu grijă și că, în cele din urmă, vom avea capacitatea de a lua cele mai bune decizii.

Tot ce au de făcut decidenții politici este să țină seama de ceea ce se mai întămplă prin lumea educată, acolo unde valorile patrimoniale sunt respectate. De aceea, ei trebuie să știe că în dezbaterile actuale peisajul cultural a căpătat un statut similar unor opere de valoare patrimonială care merită să fie protejate pentru valoarea lor și transmise mai departe generațiilor viitoare. Este formulat principiul potrivit căruia, în condițiile globalizării și ale noilor tehnologii ale informației și comunicării, peisajul cultural contribuie la întărirea identității comunitare și este un factor al menținerii tradițiilor în diverse forme. Totodată, se recunoaște vulnerabilitatea peisajului cultural în condițiile urbanizării excesive și ale unor schimbări naturale și antropice, unele ireversibile. Drept urmare, atât dimensiunea socială, prin luarea în considerare a contextului intergenerațional, cât și cea ecologică, prin regândirea relației dintre peisajele naturale și cu ecosistemele, sunt reflectate în noile politici și practici manageriale, e drept, nu foarte numeroase la nivel global în condițiile actuale, marcate de turbulențe și de revizuiri ale ordinii priorităților. Totuși, de ce să nu fim noi aceia care luăm cele mai bune decizii?