Nu doar că se vorbește tot mai des despre „autonomie”, ci apar tot felul de provocări: de la discursuri politice la intonări de cântece cu iz de imn. Autonomia e invocată în numele libertății și al identității. Dincolo de cuvinte rămâne o întrebare simplă: autonomie față de cine și în ce sens?

CITEȘTE ȘI: De ce presa trebuie să fie mai mult un factor educativ decât corectiv?

În ultimii ani, demersurile asociației, „Consiliul Național Secuiesc” au readus în atenție tema „Ținutului Secuiesc” și ideea unei pretinse „regiuni administrative autonome”. O propunere cu iz de dreptate istorică, dar fără fundament juridic. În fapt, proiectul de lege privind așa-zisul „Statut al Ținutului Secuiesc” (PLx 808/2023) a fost respins, cu largă majoritate, de Parlamentul României la sfârșitul anului 2023.

Așadar, nu există niciun text activ, nicio bază de discuție, nicio legitimitate juridică.

Și totuși, subiectul reapare, provocator de des. Poate pentru că trăim într-o epocă în care orice dorință, oricât de nerealistă, caută ecou public. Poate și pentru că e mai ușor să invoci o nedreptate abstractă decât să construiești zi de zi în cadrul legii.

Dar realitatea este limpede: România este și rămâne stat național, suveran, independent, unitar și indivizibil.

Nu e un slogan, ci coloana vertebrală a Constituției, fundația pe care se sprijină ordinea noastră democratică.

Autonomie nu înseamnă fragmentare. Constituția României recunoaște doar trei niveluri administrative: comune, orașe și județe. Atât. Restul sunt concepte statistice, utile planificării europene, dar fără putere de decizie proprie.

CITEȘTE ȘI: Dincolo de câmpul tactic: poate România să-și recâștige justiția?

A crea o „regiune autonomă” ar însemna a inventa un al patrulea nivel de guvernare, paralel cu statul. Un pas care ar contrazice nu doar Constituția, ci și ideea însăși de echilibru național.

Cererea Consiliului Național Secuiesc nu este o chestiune locală, ci una de interes național, pentru că vizează însăși organizarea teritorială a României. Iar dreptul internațional nu oferă niciun sprijin celor care cer autonomie etnică. Recomandarea 1201/1993 a Consiliului Europei, adesea invocată, nu are valoare juridică, nu este tratat și nu creează obligații. Convenția care contează este Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, pe care România o respectă pe deplin.

Adevărata autonomie este deja aici: libertatea de exprimare, dreptul la educație în limba maternă, reprezentarea politică, participarea la viața publică. România a oferit aceste garanții tuturor minorităților sale, nu prin separare, ci prin integrare în demnitate. Unii cer „tratate” între Guvernul României și reprezentanți ai unei entități locale, precum Consiliul Național Secuiesc. Dar un tratat, din punct de vedere juridic, este un acord între subiecte de drept internațional, adică între state, nu între un stat și un ONG înființat în acel stat.

O asociație, oricât de reprezentativă ar fi pentru o parte a populației, nu poate deveni parte contractantă într-o negociere de suveranitate. Statul român nu poate purta tratative despre un „statut” care nu există, cu o entitate care nu are personalitate juridică internațională. Într-o democrație, nu tot ceea ce se dorește este posibil, iar nu tot ceea ce este posibil este legitim.

CITEȘTE ȘI: Detenția în România: 280 Lei/Zi pe deținut, de peste 10 ori mai mult decât alocația copiilor

Acolo unde începe legea, se termină fantezia politică. Sunt români, maghiari, secui, germani, armeni, sârbi, evrei, turci, tătari, lipoveni, ucraineni, albanezi, macedoromâni și alții care trăiesc împreună de secole pe acest pământ. Nimeni nu a fost împiedicat să vorbească limba sa, să-și urmeze credința, să-și afirme tradițiile. Provocarea României nu este să inventeze autonomii, ci să continue dialogul. Să transforme diversitatea într-un avantaj, nu într-un motiv de separare. Autonomia adevărată nu este a teritoriului, ci a conștiinței. A fi autonom înseamnă a fi liber în gândire, nu izolat geografic.

Un popor care își respectă legea este mai liber decât unul care caută scurtături identitare.

Iar demnitatea nu se măsoară în granițe, ci în felul în care ne respectăm unii pe alții.

O datorie a lucidității. Trăim într-un timp în care vocile se ridică ușor, iar argumentele se aud greu. Dar adevărul juridic și moral trebuie spus limpede: România nu are nevoie de autonomii etnice ci  de comunități care cooperează, de administrații locale puternice, de școli spitale, drumuri și bună guvernare.

Autonomia reală se construiește prin competență, prin respect și prin încredere.

Recent, o situație aparent protocolară a reaprins discuțiile. La Congresul UDMR de la Cluj-Napoca, pe 10 octombrie 2025, după intonarea imnului României și al Ungariei (?), a fost intonat și „imnul” Ținutului Secuiesc.

Momentul a ridicat întrebări legitime privind respectul față de simbolurile statului și limitele protocolului oficial.

CITEȘTE ȘI: UNESCO în pericol la Târgu Jiu: când politica distruge patrimoniul

Analiza legislației arată că nu există o interdicție expresă privind intonarea unui imn regional în cadrul unei adunări, atâta timp cât nu încalcă norme privind discriminarea sau incitarea la ură. Totuși, instituțiile oficiale au datoria de a respecta simbolurile naționale și de a evita situațiile care pot fi interpretate ca atingeri aduse unității statului. Chiar dacă nu vorbim de o ilegalitate propriu-zisă, buna-cuviință instituțională impune prudență și demnitate.

A apăra unitatea României nu înseamnă a fi rigid sau conservator, ci a fi lucid și responsabil. Pentru că statul unitar nu este o relicvă, ci condiția de existență a noastră, a tuturor.

România este și va rămâne un stat al tuturor cetățenilor săi: un stat al echilibrului, nu al separării; un stat al libertății individuale, nu al granițelor interioare.

Să învățăm să trăim autonomia care contează cu adevărat: cea a minții și a demnității, în interiorul unei țări care ne aparține tuturor.