PROF. GHEORGHE BICHICEAN: Apel public
Punctul de plecare: autoritățile de la București au preferat să nu mai aștepte finalizarea anchetei declanșate de furtul tezaurului nostru „adăpostit” (pentru că nu avea o pază în bună regulă !) și au optat pentru activarea poliței de asigurare !! ??
Și întrebarea: care este reacția istoricilor ? Pentru că a guvernanților am simțit-o…
Tezaurul nu se vinde!
Un tezaur național, fie că vorbim despre aurul dacic sau piesele de patrimoniu aflate în muzee și colecții, nu are valoare comercială, pentru că nu poate fi redus la bani. Este o mărturie a originilor și identității noastre colective.
A accepta „despăgubiri” de câteva milioane de euro pentru ceva ce este inalienabil seamănă cu o dublă umilință: pe de o parte, recunoaștem implicit că obiectele ne-au fost furate, dar nu le mai cerem înapoi; pe de altă parte, acceptăm să fie evaluate ca marfă, nu ca simboluri de memorie și continuitate.
CITEȘTE ȘI: Guvernarea cu demisia pe masă sau semnul slăbiciunii guvernării
De aici, întrebarea dureroasă: cine are dreptul să vândă sau să tranzacționeze memoria unui popor?
Cu câtă mândrie ni se spune că România a primit 5,7 milioane de euro pentru cele patru piese de patrimoniu sustrase din acel muzeu olandez, sumă virată direct în conturile Muzeului Național de Istorie a României. și că plata a fost efectuată integral de una dintre cele mai importante companii de asigurări din Olanda. Câtă onoare pentru România: o mare companie de asigurări a făcut plata, nu una oarecare !
Istoria nu este un bun privat, ci o moștenire ce aparține tuturor generațiilor. Absurdul acestei „tranzacții” trebuie să dea de gândit: ideea centrală este că tezaurul nu are valoare economică, ci una identitară și inestimabilă.
Umilința unui popor atinge cote de neînțeles atunci când moștenirea sa istorică este redusă la un preț de piață. A oferi câteva milioane de euro drept „compensație” pentru tezaurul furat, înseamnă a pune eticheta de marfă pe ceea ce nu are preț.
Tezaurul nu este doar aur, el este mărturie a originilor noastre, a continuității și a identității care ne leagă ca națiune. Niciun stat responsabil nu își permite să transforme memoria colectivă într-o tranzacție contabilă.
CITEȘTE ȘI: Furturile de la Rotterdam și Assen: piese în puzzle-ul global al puterii și controlului
A accepta bani în locul restituirii tezaurului echivalează cu o renunțare la demnitate și cu o formă de complicitate la furtul istoriei noastre. Nu există echivalent financiar pentru simbolurile care definesc un popor.
De aceea, cerem autorităților statului român:
- Să respingă orice negociere de natură pecuniară pentru tezaurul național.
- Să continue demersurile diplomatice și juridice pentru recuperarea integrală a patrimoniului.
- Să afirme public, cu fermitate, că memoria și identitatea unui popor nu se vând și nu se răscumpără.
Un popor care acceptă bani în locul memoriei sale devine străin de sine însuși.
Tezaurul nostru nu are valoare comercială, ci una inestimabilă: valoarea de a fi și de a rămâne români.
Tezaurul nu are preț !
Ni se propune să primim 5,6 milioane de euro pentru tezaurul furat. Pentru istorie, pentru memoria noastră, pentru simbolurile care dau sens identității românești.
Dar un lucru trebuie spus răspicat: Tezaurul nu este marfă. El nu are valoare comercială, ci una inestimabilă – aceea de a fi mărturie a originilor noastre.
A accepta bani în locul restituirii echivalează cu a pune etichetă de preț pe demnitatea națională.
Un popor care își vinde trecutul își amanetează viitorul. România nu poate fi pusă la mezat.
Întrebarea rămâne: oare cât valorează obrazul subțire al unui popor în gândirea mercantilistă a guvernanților ? Cinci șase milioane… sau chiar mai puțin?
