NICOLAE BALAȘA: Despre jeguri umane, scursuri din primordii
În ultima vreme obișnuiam să și scriu și să și public măcar o carte pe an. Uneori am lansat chiar două, un roman și o piesă de teatru, alteori, împreună cu soția, am lansat un volum de proză și unul de poezie. Totul spre desfătarea sufletului nostru și al celor ce știu să guste și să prețuiască frumosul estetic, dar și spre invidia unei adunături prăfuite, chircită sub vremurile în mare chiar de ei încâlcite.
Cum ar putea ieși pleava deasupra apei dacă nu ar fi apa, apoi de ce ar mai fi păduchele dacă nu ar ieși pe frunte tocmai când e lumea mai dragă mitocanului de dugheană? Întrebări și întrebări la care, în funcție de context, omul cu neuronii funcționali, știind că-i muritor, face haz de necaz, apoi se rostogolește într-un mâine senin, cu dorința de a respira departe de duhoarea nemernicilor încurcați în propriile lor izmene. Despre sufletele lor ce să mai vorbim, put de la o poștă precum duhnește gura coclită și obrazul gros ca opinca. Dar dacă porcul de Crăciun, din ograda gospodarului, de Ignat, se poate curăța, limpezi, chiar aroma, spre a struni pofticioșii, râtații în două picioare, la care facem trimitere, oricât i-ai primeni sau ferchezui, rămân aceiași. Cocina le-a intrat în sânge, în oase, dar mai ales în tărtăcuțele învechite, troace de două parale. O țin pe-a lor: cică, făcând cultură, în București, la conacul lui Sadoveanu sau în altă parte, în fața halbei plină cu vodcă și a paharului cu apă, după caz, au pupat și lins în dos șefi după șefi, chiar și pe Ceașcă împărat, s-au mânjit până-n ochi și au mâncat și iar au mâncat tone de rahat, doar, doar, într-o zi, vor ajunge pe cele mai înalte culmi, în scaunul de împărat. Nimic de zis, după cum se știe și se și vede, chiar și atunci, dar mai ales după `89, au ajuns. Ce e mai grav e că ei, râtații odată autointitulați, („cum te intitulezi, mă?” „Iftode, să trăiți!” „Și de unde ești?” „De la Văscăuți, să trăiți!” – Doi vulpoi – adaptare tv. de Grigore Pop, după George Brăiescu), greu pot fi ratați, adică, dați la o parte, (că ratați, la propriu, sunt din facere) iar când încerci a le spune că timpul lor a trecut, că de fapt nicicând nu au contat și că trebuie să îi mai lase pe cei ce trebuie lăsați, sar ca arși. Sar că asta au învățat, asta au făcut și fac, indiferent de ce regim politic s-ar instala aici, la noi, pe pământ sau în cosmos. Domnule, iarba dracului nu piere cu una, cu două, răul rezistă, desigur, și prin a sa cultură, în plus se întinde ceva de speriat, mai rău ca râia agățată în turmă. Iar turme, câtă frunză, câtă iarbă! Mai ales de când chiar și la nivelul politicilor de stat, potrivit noilor „doctrine neo…”, familia e un moft, turmele contează. Ba, mai mult, doar turmele contează.
Colectivismul negat până la inexistență, imediat după 89, de către telectualitatea română cu rang, cât să scape basma curată, a fost reinstalat cu același avânt de „telectual proletar” sau invers cu care ei au participat la marea colectivizare, de data aceasta, făcându-și parte. Mai o editură, cu tot fondul literar, mai o uniune cu toate activele, mai o revistă cu palmares cu tot, mai un conac și împrejurimile sale, că doar, în 89, au cântat la țambal cot la cot cu politichia, făcând rezistență prin cine împarte, parte își face, la marea împărțire națională. Doamne, câtă cinste pe capul lor! E, au mai furat și ei cât să nu-i ia lumea de proști, însă nu mai mult!
„Decât într-o familie ca asta, mai bine la casa de nebuni”- am tot auzit la aproape fiecare colț de stradă sau am citit în cărțile de limbrici scrise și în limbricării tipărite.
Nu Dumnezeu, nu familie, ci găști, nu națiune, ci turmă, că doar turma poate suge și ea la țărișoara numită, cum altfel decât o biată gloabă? Cum, când doar acolo, un Apulizamă poate sta în jilț, alături cu tot felul de ștepârți, prelipuți, limbrici peltici, sfrijiți și gălbejiți ca în vremea inchiziției, așteptându-l pe V-kil, Brează, am vrut să zic, îl știți voi, cu birurile din care are să se înfrupte.
„Marșul cel lung” a fost creionat de Antonio Gramsci, unul din discipolii înverșunați ai marxismului, plămădit în 1923, în cadrul Institutului de Cercetare Socială de la Universitatea din Frankfurt, mai târziu, în plin Război Mondial și după aceea, când încă nu apucase Hitler să-i tragă de urechi în stilul său, la Universitatea Columbia, New York, USA. Alături lui Gramsci, Gyorgy Lukcas, Charle Reich, Theodore Aldorno, Herbert Marcuse etc. Aștia toți, acolo unde am spus mai sus. Ei sunt cei ce ar fi trebuit să dea socoteală pentru suferința celor angrenați în puternicile mișcări de stradă din Occident sau de peste Ocean, în anii 50-60. Pe la noi, mai ales după Război, tot felul de pulifrici, iertată fie-mi expresia, ce stăteau agățați în fiecare școală, pe peretele clasei sub denumirea de comitet central, iar alături lor, tot felul de apulizami, lingăi, pupincuriști, jeguri ordinare care ar trebui să răspundă pentru suferința și chinul celor ce s-au văzut îngenuncheați și la naționalizare, și la colectivizare. „mult stimate și iubite tovarășe…” – nu-mi mai amintesc cu ce își începea ,,telectualitatea” discursurile, că mi se face rău și vărs.
Revin, „Marșul cel lung” a fost creionat de niște târâie-brâu în istorie și continuă și astăzi, nu cu proletari, ci cu „o coaliție cu rol de victimă, formată din minorități – negri, femei, homosexuali, frustrați” după cum îi spunea Marcuse lui Horkheimer, cel ce îndruma grupul despre care am vorbit. La noi, coaliția cu rol de victimă, este, în mare parte, și formată, și condusă de ,,telectuali” ratați, ce au trăit și înainte, și după 89, slujind banului și diavolului în același timp.
Acum fie vorba între noi, o istorie a jegurilor din primordii și până în clipa ce tocmai a trecut, vorba lui Heraclit din Efes, ăla cu focul și schimbarea, ăla care a zis că „totul curge, nimic nu rămâne neschimbat”, deci o istorie a jegurilor din primordii, dacă ar fi scrisă, ar face mare vâlvă, ba ar concura Biblia la cele mai multe tipărituri de pe fața pământului.
