Cum l-am cunoscut pe George Simion
Devine tot mai la modă, în ultima vreme, să scrii despre „cum l-ai cunoscut pe George Simion”. Ei bine, și eu l-am cunoscut. Prima dată l-am văzut pe 28 august 2011, la un eveniment cu adâncă semnificație pentru toți cei care simt românește: inaugurarea Crucii Mântuirii Neamului Românesc de la Nisporeni – cea mai mare cruce din Republica Moldova.
Ca orice om care își respectă rădăcinile, am luat-o de mână pe fiica mea, care avea atunci 6 ani, și am urcat dealul Zghihara alături de sute de oameni veniți de pe ambele maluri ale Prutului. A fost un moment de solemnitate, de credință și unitate. Slujba religioasă era oficiată de un sobor de ierarhi, și părea că, măcar pentru o clipă, istoria se reîntregea.
În mijlocul acestei atmosfere sacre, un grup de tineri a aprins fumigene și a început să scandeze lozinci unioniste. Nimic ieșit din comun în acel context – doar că se întâmpla în timpul liturghiei. Printre acei tineri se afla și George Simion. Agitat, zgomotos, dornic de atenție. Atunci nu-l cunoșteam. Aveam să aflu mai târziu cine este. Și aveam să-l mai văd. De multe ori.
Azi, când îl văd pozând în mare creștin, cu icoana în mână și cu cruci pe braț, mi-e greață. Mi-e greață pentru că eu am fost acolo, am văzut cum a întrerupt slujba bisericească, cum a confiscat momentul sacru în numele spectacolului politic. Pentru mine, nu există ipocrizie mai mare decât aceea de a te erija în apărătorul credinței, după ce ai tulburat rugăciunea.
Am fost prezent la majoritatea acțiunilor pe care le-a organizat sau condus în anii următori. De la Marșul Centenarului, la campaniile de informare și voluntariat, până la protestele împotriva guvernelor corupte și manifestațiile pro-unire. George Simion era acolo, mereu în frunte, cu steagul în mână și cu o lozincă pe buze.
În acea perioadă, George Simion promova constant ideea că unirea Republicii Moldova cu România este cel mai scurt drum spre Uniunea Europeană și NATO. Era un mesaj strategic, rezonabil și profund conectat cu realitățile geopolitice ale vremii. Pentru mulți dintre noi, el părea purtătorul unei speranțe autentice.
Traian Băsescu și Partidul Mișcarea Populară (PMP) au înțeles valoarea mișcării unioniste și l-au promovat intens pe Simion, văzând în el o oportunitate electorală. În 2019, i-au propus să candideze pe listele PMP la alegerile europarlamentare. A refuzat. A vrut să fie „independent”, „curat”, „antisistem”. Totuși, colabora strâns cu Constantin Codreanu, deputat PMP, și împreună au organizat Partidul Unității Naționale (PUN) în Republica Moldova – un partid care, de fapt, fusese fondat de Anatol Șalaru, fost ministru al Apărării, ca o platformă sinceră pentru idealul unirii.
Simion nu a fost niciodată membru al PMP, nici al PUN, dar a acționat mereu din umbră, plantându-și oamenii fideli în poziții-cheie. A evitat formal asocierile, dar a tras sforile, a influențat, a controlat.
După ce Codreanu a fost candidat PUN la alegerile anticipate pentru Primăria Chișinău, părea că se construiește o alianță solidă unionistă. Însă în scurt timp, Simion și oamenii săi au început să-l atace public pe Anatol Șalaru, fondatorul partidului, contestându-i autoritatea, discreditându-l și compromițând imaginea unei mișcări care abia prinsese contur.
Privind retrospectiv, e clar: nu a fost o divergență de idei, ci o strategie premeditată. George Simion a urmărit constant un obiectiv: să compromită toți ceilalți lideri unioniști, să-i decredibilizeze în ochii susținătorilor, pentru a rămâne singurul chip posibil al „speranței unioniste”. Nu a construit alături de ceilalți – i-a eliminat rând pe rând, până când a rămas singur pe scenă.
Apoi, și-a schimbat discursul. A renunțat treptat la mesajele pro-europene și pro-NATO. Astăzi, George Simion este unul dintre cei mai vocali eurosceptici și contestatari ai parteneriatului strategic România–SUA. De la un ideal geopolitic clar – unirea ca ancorare euroatlantică – a ajuns să promoveze suveranism, izolaționism și populism religios, în ton cu agenda Kremlinului și în disonanță totală cu ceea ce promova în 2012–2018.
A distrus speranțele sincere ale celor care și-au pus nădejdea în el. Întocmai ca Iurie Roșca, liderul PPCD care a trădat idealul românesc în schimbul unei scurte cariere politice alături de Voronin, și Simion s-a abătut de la drum. Nu a fost primul. Nu va fi nici ultimul.
Am fost acolo. L-am văzut. Am sperat. Și am fost dezamăgit.
George Simion a fost cândva chipul unei speranțe. Astăzi, este umbra unei trădări. A trădării unui ideal pentru care mulți am luptat sincer, fără camere de filmat, fără aplauze, fără calcul electoral. Unii dintre noi luptăm și azi. Alții au ales să vândă acea luptă.
