România, reprezentată de Polonia fără mandat oficial: întrebări nefinalizate în diplomația românească

Am întrebat ce mandat a avut Polonia să vorbească în numele României. Ni s-a răspuns că am dat bine pe Zoom.

Ministerul Afacerilor Externe a găsit o metodă originală de a răspunde unei întrebări incomode: ignorând-o complet, dar oferind detalii despre 19 februarie și 2 martie. Am cerut clarificări privind data de 17 februarie 2025, când România a fost reprezentată, potrivit presei, de Polonia la o reuniune consacrată Ucrainei și securității europene. Am întrebat simplu: a fost emis un mandat oficial prin care Polonia a fost autorizată să reprezinte interesele României?

În loc de răspuns, am primit o ”deviere diplomatică”, așa cum se întâmplă de obicei la MAE, către alte date: 19 februarie, când Ilie Bolojan, președintele interimar, a participat la o reuniune ”informală” la Paris (și completăm noi: singur cu Emmanuel Macron, restul liderilor europeni fiind conectați prin videoconferință), dar și 2 martie, data summitului găzduit de premierul britanic Keir Starmer.
Cu alte cuvinte, întrebăm despre 17 februarie, iar MAE răspunde despre 19 februarie și 2 martie. Despre 17 februarie, tăcere totală, iar despre mandatul Poloniei, niciun cuvânt.
Să recapitulăm: pe 17 februarie, România nu a fost prezentă la reuniune. În schimb, aflăm, din presă, că Polonia a vorbit în locul nostru, fără ca cineva să-și asume clar delegarea acestui rol. Ministerul Afacerilor Externe consideră că menționarea unor participări ulterioare acoperă cumva lipsa din 17 februarie.

Diplomația nu funcționează ca o listă de prezență, bifată retroactiv, iar reprezentarea unei țări, mai ales într-un context atât de delicat, precum cel al războiului din Ucraina, nu se poate face prin asumări tacite, mandate fantomă și răspunsuri în care întrebarea reală este pur și simplu… omisă.
Ce ne spune această evitare? Că România este lăsată la un colț de masă, iar în loc să ne afirmăm poziția, îi lăsăm pe alții să vorbească în locul nostru.

Că atunci când se iau decizii importante, noi nu suntem acolo, iar când cineva întreabă ”unde era România pe 17 februarie?”, i se răspunde: „Pe 19, la Paris, în fața unui ecran.”, într-un decor steril, simbolic pentru locul tot mai decorativ pe care îl ocupăm în marile discuții strategice.
Mai mult, în locul unui răspuns clar despre un eventual mandat, primim un paragraf cu formule prietenoase: ”avem un parteneriat solid cu Polonia, colaborăm frumos în cadrul ”Formatului București” și ”Trilateralei România-Turcia-Polonia”, iar relația este cu atât mai importantă, cu cât Polonia deține președinția Consiliului UE”. Cu alte cuvinte, nu avem un răspuns, dar trebuie să reținem că suntem prieteni.
Așadar, România s-a considerat reprezentată de ”cineva apropiat”, o logică periculoasă în diplomație, unde reprezentarea nu este un gest de curtoazie, ci de suveranitate.

Dacă România nu-și afirmă propriile interese și nu-și susține propria voce pe scena internațională, riscă să devină un participant pasiv, care nu își poate contura propriul rol. Absența unei reprezentări oficiale și active a României duce la o situație în care interesul național poate fi neglijat sau subestimat.

România merită mai mult decât o politică externă inexistentă, și pe sărite, merită claritate, asumare și, mai ales, o prezență reală.

I.A.C.