Voluntariatul în Centrul Educativ Buziaș – drumul tăcut al vindecării și al regăsirii de sine

Unul dintre cele mai profunde și transformatoare demersuri din cadrul proiectului „Caravana incluziunii socio-educaționale” s-a desfășurat în spațiul delicat și adesea greu de înțeles al Centrului Educativ Buziaș. Aici, în spatele unor reguli stricte și al unor limite impuse, se află nu doar copii privați de libertate, ci suflete în formare, adesea marcate de lipsuri afective, de respingere și de neînțelegere.

Acești copii nu sunt doar beneficiari ai unui program educațional, ci purtători ai unor istorii de viață fragile. Mulți dintre ei au crescut în familii dezorganizate, în contexte în care comunicarea a lipsit sau a fost distorsionată, în medii în care validarea emoțională nu a existat. Pentru unii, școala nu a fost un spațiu al formării, ci unul al marginalizării, al etichetării sau chiar al bullying-ului. În lipsa unor repere autentice, au căutat apartenența în contexte nepotrivite, iar consecințele i-au adus aici. Și totuși, dincolo de aceste realități, există în fiecare dintre ei o nevoie profundă: aceea de a fi văzuți, ascultați și acceptați.

În acest context, intervenția echipei de voluntari de la Colegiul Național Pedagogic „Gheorghe Lazăr” – Antonia-Bianca Ghițe, Briana Mureșan și Alexandra Crișan, sub coordonarea doamnelor profesoare Ionița Timiș și Antonela Macarie – nu a fost doar o activitate educativă, ci o întâlnire umană autentică. Aceste tinere au intrat într-un spațiu dificil nu cu rolul de a corecta, ci de a înțelege. Nu au adus judecată, ci prezență. Nu au impus, ci au propus. Iar această diferență a făcut posibilă deschiderea.

Prin activități bazate pe povești terapeutice, jocuri de relaționare, exerciții de reflecție și dialog ghidat, s-a creat un cadru în care copiii au putut, poate pentru prima dată după mult timp, să fie sinceri cu ei înșiși.

Din perspectivă psihologică, acești tineri prezintă frecvent:

• dificultăți de reglare emoțională;
• nivel scăzut al stimei de sine;
• mecanisme de apărare (agresivitate, retragere, ironie);
• neîncredere în adulți și în relații.

Activitățile desfășurate au urmărit exact aceste zone vulnerabile. Prin joc și poveste, s-a realizat o apropiere indirectă, dar profundă, de trăirile lor interioare. Povestea a devenit oglindă, iar jocul – un spațiu sigur de experimentare a unor comportamente noi.

Exercițiile au permis:

• conștientizarea emoțiilor („Ce simt?”);
• identificarea cauzelor comportamentelor („De ce reacționez așa?”);
• dezvoltarea empatiei („Cum se simte celălalt?”);
• exersarea autocontrolului și a comunicării.

Pentru un copil care a fost mereu respins, simplul fapt de a fi ascultat fără a fi întrerupt sau judecat devine o experiență terapeutică în sine.

Un rol esențial în acest proces l-a avut prezența părintelui Ioan Emilian Raza, care a oferit o perspectivă diferită asupra vieții acestor tineri. Prin consiliere duhovnicească, aceștia au fost invitați să se privească nu doar prin prisma greșelilor, ci prin posibilitatea schimbării. Pentru mulți dintre ei, ideea de iertare – atât a celorlalți, cât și a propriei persoane – a fost un început. Într-un mediu în care etichetele sunt puternice, a li se spune că pot deveni altfel reprezintă o deschidere spre speranță.

Reintegrarea socială nu începe la ieșirea din centru, ci în interiorul lui. Prin activitățile desfășurate, copiii au fost implicați în: lucrul în echipă; respectarea regulilor; asumarea responsabilității; comunicarea nonviolentă.

Aceste competențe sunt esențiale pentru viața de după. Fără ele, riscul recidivei crește. Cu ele, însă, apare posibilitatea unui nou început.

Impactul real al acestor activități se reflectă cel mai bine în cuvintele lor: „Nu credeam că pot să vorbesc despre mine fără să fiu judecat”; „Am înțeles că nu sunt doar greșelile mele”; „Pentru prima dată, cineva m-a întrebat ce simt”; „Mi-a plăcut că am fost ascultați, nu doar corectați”; „M-ați făcut să mă gândesc că pot fi diferit”; „Nu mai simt atâta furie ca înainte”; „Aici, de obicei, nu ai încredere în nimeni… dar azi a fost altfel”; „Am învățat că pot să mă opresc înainte să reacționez” ; „Mi-a dat curaj să cred că pot avea o viață normală”; „A fost prima dată când m-am simțit important.”

Această experiență nu i-a format doar pe beneficiari, ci și pe voluntari. Tinerele implicate au învățat: să gestioneze situații dificile; să comunice empatic; să observe dincolo de comportament; să își asume rolul de facilitatori ai schimbării. Ele devin, astfel, nu doar viitori profesori, ci educatori în sens profund – oameni capabili să formeze caractere, nu doar să transmită informații.

Intervenția desfășurată la Centrul Educativ Buziaș demonstrează că, dincolo de orice context dificil, copilul rămâne o ființă în devenire. Iar devenirea lui depinde, în mare măsură, de întâlnirile pe care le are. Voluntariatul devine, în acest sens, expresia concretă a iubirii aproapelui – o iubire care nu judecă, ci ridică, nu condamnă, ci reconstruiește.

Modelul oferit de echipa de la Colegiul Național Pedagogic „Gheorghe Lazăr” arată că schimbarea începe printr-un gest simplu: acela de a fi prezent pentru celălalt.

Iar uneori, pentru un copil care a fost ignorat prea mult timp, această prezență poate însemna începutul unei vieți noi.

Ionița TIMIȘ, Antonela MACARIE – profesori coordonatori, Colegiul Național Pedagogic „Gheorghe Lazăr” Cluj-Napoca

Antonia GHIȚE, Briana MUREȘAN, Alexandra CRIȘAN