Ceea ce s-a întâmplat în Parlamentul României nu mai ține de dezbatere democratică, ci de abdicare morală. Gestul unui deputat de a rupe, în mod ostentativ, un material cu portretele unor mari oameni politici și de cultură ai României – Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Mircea Eliade, Octavian Goga, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Paulescu, Ioan Slavici și A.D. Xenopol – a depășit cadrul unei polemici parlamentare.

CITEȘTE ȘI:  Sărăcia cuvintelor

Gestul ridică serioase semne de întrebare privind respectarea normelor de conduită instituțională și a responsabilității față de simbolurile statului român. De ce ? Deoarece nu a fost o argumentație și nici o formă de dezbatere, ci un act simbolic de dispreț față de memoria publică. Nu este un „gest polemic”, ci o sfidare simbolică. Nu a fost un act de curaj, ci unul de dispreț. Pentru că – indiferent de contextul polemicii – a fost un gest simbolic agresiv, nu o argumentație. Nu a fost o replică legislativă, ci un act de dispreț față de memoria publică.

Gestul reprezintă un derapaj care ar fi impus, în mod firesc, o reacție clară și fermă din partea forului legislativ. Absența unei asemenea reacții din partea majorității parlamentare constituie o problemă mai gravă decât gestul în sine. De acee, nu gestul în sine este cel mai grav, ci tăcerea, complicitatea și indiferența majorității parlamentare. Când reprezentanții poporului nu sancționează simbolic un asemenea derapaj, mesajul transmis este devastator: nimic nu mai este sacru, nimic nu mai merită apărat.

Aici se rupe ceva esențial: solidaritatea minimă în jurul ideii de stat. Nu vorbim de naționalism gălăgios, ci de respect instituțional. PSD, PNL, USR, UDMR – prin lipsa unei reacții ferme – au validat implicit nu o lege, ci o atitudine. Și atitudinile, nu textele, macină societățile. Tocmai de aceea, mai grav decât gestul în sine este ceea ce a urmat: tăcerea Parlamentului României. Majoritatea parlamentară nu a considerat necesar să se delimiteze, să sancționeze sau măcar să exprime o dezaprobare instituțională, a tăcut. Această absență de reacție echivalează cu o validare tacită. N-au sancționat, n-au protestat, nu s-au delimitat.

Într-un stat matur, simbolurile nu sunt detalii decorative. Ele reprezintă coeziunea, continuitatea și respectul față de propria istorie. Când acestea sunt batjocorite în chiar forul legislativ, iar instituția tace, mesajul transmis societății este unul periculos: nimic nu mai merită apărat.

Menținerea unei legi retrimise de Președintele României fără nicio reanalizare sau amendare, denotă o abordare formalistă a procesului legislativ, lipsită de dialog real și responsabilitate democratică. Reprezintă sentimentul mai adânc al rupturii dintre demnitatea simbolică a statului și comportamentul celor care îl reprezintă. Acolo este, de fapt, rana. Ea nu se poate vindeca însă prin acțiuni violente, ci prin atitudini civice ale unei societăți care încă hibernează.

Democrația nu înseamnă doar vot și procedură. Înseamnă caracter, responsabilitate și respect față de stat. Atunci când acestea lipsesc, nu legile sunt cele care se erodează primele, ci încrederea publică. Iar fără încredere, niciun stat nu poate funcționa. Un Parlament care nu își apără propriile repere simbolice nu mai poate pretinde respectul cetățenilor. Un stat în care demnitatea este relativizată, iar lașitatea devine politică oficială, își pierde autoritatea morală înainte de a-și pierde suveranitatea formală.

Istoria nu reține tăcerile comode, ci responsabilitățile ratate. Iar cei care au ales să nu reacționeze vor fi judecați nu pentru ce au spus, ci pentru ceea ce au refuzat să apere. România nu duce lipsă de legi, ci de caractere. Și aceasta este, poate, cea mai gravă criză politică a prezentului.

CITEȘTE ȘI:  Dincolo de câmpul tactic: poate România să-și recâștige justiția?

În același timp, România se confruntă cu proteste sociale reale. Fermierii români sunt împinși spre faliment, iar piețele sunt deschise fără discernământ produselor extra-europene. Conducerea statului acceptă docil decizii care lovesc direct interesul național. Alții spun „nu”. Noi spunem „da”, înainte de a fi întrebați. Fără a cere protecție pentru producția autohtonă și politici coerente care să permită supraviețuirea economică a agriculturii românești.

O aliniere docilă la decizii europene lovește direct producătorul autohton. Decidenții noștri politici acceptă fără rezerve politici comerciale externe, care expun agricultura națională unei competiții neloiale. Alte state europene își apără ferm interesele. Asta nu mai este politică externă responsabilă, ci absența curajului de a-ți apăra propriul interes național, siguranța alimentară.

Această discrepanță dintre discursul public și deciziile reale, trădează o problemă mai profundă: politica este tratată ca un exercițiu de învățare la locul de muncă. Funcțiile publice de rang înalt ale statului presupun experiență, formare și discernământ. Astăzi, nu mai sunt rezultatul unei formări și experiențe consolidate, ci puncte de plecare pentru ucenicii puterii.  Nu mai vorbim despre politică, ci despre ucenicie la putere, făcută pe spinarea unei națiuni. Funcțiile nu mai sunt asumate după formare și merit, ci folosite ca școli improvizate pentru incompetență. Iar nota de plată o achită, ca de obicei, România.

Și astfel, politica a devenit în România un loc de calificare, nu o vocație probată. Funcțiile înalte au ajuns să fie prima treaptă, nu încununarea unui drum. De aici lipsa de reacție, lipsa de cultură instituțională, de măsură. De aici gesturi infantile și tăceri lașe. Iar politica este tratată ca un stagiu de inițiere, nu ca o responsabilitate deplină față de stat și cetățeni.

Unde ajungem ? Ajungem acolo unde simbolurile sunt batjocorite, interesele sunt negociate fără voce, iar demnitatea e considerată un obstacol procedural.

Istoria ne arată că astfel de momente nu trec fără costuri. Cu gândul la sărbătorile care vin și luminează drumul care ar trebui urmat…