Îmi aduc aminte de prima mea călătorie cu o barcă pe un canal al Dunării, la o vârstă fragedă, mai înainte de a fi bun pentru școală. A fost un fel de inițiere pe care mi-au oferit-o tata și prietenii lui într-o primăvară generoasă, iar ceea ce mi-a rămas cel mai pregnant în memorie a fost efortul de coordonare al vâslașului, treabă complicată, căci trebuia să țină seama de curenți și de valuri și să manevreze cele două vâsle astfel încât ambarcațiunea să rămână în echilibru. După aceea, pe măsură ce am deprins eu însumi meșteșugul vâslitului, am înțeles că secretul unei plutiri line, fără smucituri și eforturi inutile, este să menți o anumită cadență a văslitului, în așa fel încât intervalul inerțial să nu ducă la o pierdere de viteză. Altfel, ar însemna că de fiecare dată irosești momentul cinetic și ai câte ceva de recuperat, așa încât niciodată nu vei ajunge la un vâslit relaxat și de plăcere.

CITEȘTE ȘI:  Avem Catedrală!

Mărturisesc că mi-am reamintit de toate acestea zilele trecute când, în timp ce mă aflam în tramvaiul 10 undeva între AFI Cotroceni și Piața Danny Huwe, am asistat la dialogul zgomotos dintre câțiva liceeni care se întorceau de la școală și comentau metafora cârmaciului așa cum fusese folosită aceasta în literatură. Erau foarte amuzați de faptul că în poezia proletcultistă fusese utilizată cu trimitere la conducătorii partidului, iar ei transferau acum același uz asupra câtorva personaje politice și se întrebau cu privire la abilitățile marinărești ale acestora pornind de la presupunerea că am fi cu toții în aceeași barcă.

Preiau analogia din sporturile nautice în care este vorba de tot felul de ambarcațiuni și de mijloace de vâslit, vâsle prpriu zise, rame, padele, pagaie, și îmi dau seama că am putea cu ușurință să ne reprezentăm situația noastră actuală în acești termeni. Este evident că nu este cazul să mai credem în vremuri eroice în care virtuțile unei singure persoane pot schimba rezultatul final. La Jocurile Olimpice de la München din anul 1972 Ivan Patzaichin a câștigat medalia de aur la conoe simplu 1000 metri după ce în calificări pagaia i s-a rupt și, pentru a termina cursa astfel încât să poată participa la recalificări, a vâslit cum a putut. Au contat decizia lui de a continua cursa și abilitatea de a vâsli cu o pagaie ruptă. În recalificări a ocupat primul loc, s-a calificat în finală și a câștigat-o.  Un asemenea comportament eroic este posibil, știm asta din filmele cu super-eroi făcute de Marvel în care s-a remarcat ca actor Sebastian Stan al nostru, în situațiile în care totul se poate pierde sau câștiga pe cont propriu.

CITEȘTE ȘI: Dimitrie Cantemir, muzica otomană și Eugenia Popescu-Judetz

Este evident că barca pe care trebuie să ne-o închipuim pentru cursa noastră spre bunăstare este una colectivă la care tragem cu toții la rame în ritmul propus de cârmaci. Sunt mulți factori care influențează viteza de deplasare, dar așa cum spuneam din proprie experiență, decisivă este cadența coordonată cu care sunt introduse vâslele în apă pentru a trage de ele și a împinge barca înainte.

Or, ce constatăm cu privirea la starea bărcii noastre naționale după începerea unui nou ciclu de navigație? Mai întâi, echipajul care a fost format a fost unul cam încropit, neomogen, în care vâslașii au păreri diferite cu privire la direcția în care ar trebui să se îndrepte barca. E drept, în cele din urmă au ales un cârmaci căruia să i se supună, dar au făcut-o mai degrabă din considerente de forță majoră, iar direcția nu-i clară, mai cu seamă că multe dintre balizele de la orizont sunt în ceață. Iar despre vociferările celorr din barcă nici nu mai vorbesc, este un haos babilonic dacă încerci să-i asculți, că de înțeles nici vorbă.

CITEȘTE ȘI:  Ciclon și anticiclon

Ne lipsește cadența, adică strocul nostru – în ambele sensuri, atât de ritm al vâslirii cât și cel de persoană care impune acest ritm – nu este unul care să garanteze că vom ieși la timp din zona în care se anunță valuri care ne-ar putea scufunda ambarcațiunea. Ni s-a spus că vom începe niște reforme, dar până acum nu trăim decât cu promisiunea lor și le tot așteptăm cu o încredere din ce în ce mai răzleață. În barcă este mare vânzoleală, dar ce-i cel mai grav este că doar unii duc greul vâslitului, în timp ce alții sunt preocupați să-și păstreze privilegiile și iau totul drept o plimbare care le-a fost oferită. Cârmaciul nu pare să fie țină echipajul sub control, ba mai mult, cade ușor în plasa unor compromisuri care-i subminează autoritatea. Să nu uităm că pe orice corabie lecția de pe Bounty rămâne valabilă, o revoltă se coace la foc mic și în lipsa unor decizii ferme.

CITEȘTE ȘI: „Dansul dialectic” al Curții Constituționale

Suntem cumva asemenea echipajului lui Columb care așteapta să apară la orizont un țărm stabil pe care să se poate păși. Așa cum pentru ei singura salvare era de a continua să navigheze, pe noi doar certitudinea unor rezultate ale unei reforme autentice ne poate ține pe linia de plutire. Aftfel, rătăcim aiurea prin balta economică a austerității, în timp ce până și rechinii care au părut speriați la început s-au plicitisit să tot dea ocol  bărcii și au început să-i ronțăie cârma. Cârmaciul va deveni în curând inutil și barca se va îndrepta într-acolo unde o va duce curentul istoriei. De regulă, așa cum se întâmplă în asemenea cazuri, dacă scăpăm de stânci, vom eșua undeva, pe un banc de nisip, nicidecum în Tahiti.