Suntem în așteptarea anunțatei apariții la Editura Ratio et Revelatio a versiunii în limba română a selecției unor texte ale lui Ludwig Wittgenstein scrise de acesta în perioada anilor 1912-1951 și editate la începutul anilor 1990 de James C. Klagge și Alfred Nordmann sub titlul „Philosophical Occasions”. Traducerea în limba română a fost făcută de Mircea Flonta și Gheorghe Ștefanov, probabil cei mai buni cunoscători de la noi ai operei wittgensteiniene, și ne propune titlul „Omul și gânditorul în texte alese”.  

Bună această idee de a trimite către omul Wittgenstein, poate că așa vor fi ispitiți să-l citească și aceia care nu sunt neapărat interesați de filosofie, ci îi tentează mai mult o biografie. Nu doar acestora din urmă, ba chiar și celor mai entuziaști exploratori ai filosofiei lui Wittgenstein, le recomand să nu rateze o alternativă teatrală de a-l reconstitui pe personajul „Ludwig”.

CITEȘTE ȘI: Avem Catedrală!

Unul dintre scriitorii importanți ai secolului trecut din spațiul limbii germane, Thomas Bernhard, și-a publicat autobiografiea în anul 1982 sub titlul „Nepotul lui Wittgenstein”, făcând astfel din prietenia sa cu Paul Wittgenstein o marcă a prezenței sale în lumea vieneză. De fapt, acest Paul era fiul unui văr primar al lui Ludwig Wittgenstein și nu trebuie confundat cu un alt Paul, fratele pianist al lui Ludwig.  Ca și în „Nepotul lui Rameau” al lui Diderot,  de unde probabil că a fost inspirat titlul, avem de-a face cu o figură excentrică, sensibilă și inadaptabilă. Thomas Bernhard și Paul Wittgenstein s-au cunoscut  în timp ce se aflau internați la spital pentru tratamente de recuperare. Paul va rămâne în conflict cu lumea, își va rispi averea și va muri apoi într-un azil. Thomas își va începe cu succes cariera literară și își va reaminti de prietenia cu Paul nu doar în autobiografie.

În perioada în care lucrează la autobiografia sa, Thomas Bernhard scrie și piesa de teatru  „Ritter, Dene, Voss” în care amestecă câte ceva din experiența prieteniei sale cu Paul cu biografia unui filosof care, într-un mod vag și ambiguu, dar cu câteva indicii factuale decisive, nu este nimeni altul decât Ludwig Wittgenstein.  Rezultă „Voss”, un personaj imaginar, jumătate Paul, jumătate Ludwig.  Ritter și Dene sunt două surori din Viena, ambele actrițe, care se pregătesc pentru întoarcerea dintr-un spital de boli mintale a fratelui lor, Voss.  Când acesta revine acasă, devine clar că reîntregirea familiei nu va fi una de durată. Acțiunea piesei se desfășoară pe parcursul unei jumătăți de zi, înainte, în timpul și imediat după prânz. Voss este un filosof genial, idolatrizat de studenți pentru opera sa,  dar idiosincraziile sale îl fac inadaptabil la viața socială.

CITEȘTE ȘI: Dimitrie Cantemir, muzica otomană și Eugenia Popescu-Judetz

Și mai aproape de Ludwig Wittgenstein, filosoful din lumea reală, ne duce însă proiectul propus de Teatrul Odeon în care regizorul Dragoș Galgoțiu dă și mai multă consistență filosofică excentricității personajului „Voss”, practic, îl transformă în personajul „Ludwig”, un filosof genial și rebel al cărui creier stârnește interesul științific al unui medic. Nihilismul caustic și absurdul fatalist din piesa lui Bernhard sunt îmblânzite de Galgoțiu prin crearea unei atmosfere suprarealiste și poetice, astfel încât disonanțele se sting într-o ironie fină cu nuanțe de divertisment.

Această transformare a lui Voss în Ludwig este realizată de regioz cu ajutorul unei echipe care propune o scenă plină de indicii și metafore. În decorul proiectat de regizor personajele îmbracă costumele croite de Lia Manțoc, iar spațiul scenic este umplut, pentru a da noi semnificații, cu picturi ale Wandei Deca și idei materializate ale lui Alexandru Rădvan. Din distribuție fac parte Eduard Trifa în Ludwig, Antoaneta Zaharia și Sabrina Iașchevici în rolurile celor două surori, Ruxandra Maniu în studenta care citează cu entuziasm fanatic din opera lui Wittgenstein, plus Marius Damian și Laurențiu Lazăr, doctorul și clovnul, exprimând două atitudini posibile față de lumea ideilor, a căuta reducționist fie suportul lor neurofiziologic, fie inconsistențe care pot fi speculate aluziv.

CITEȘTE ȘI:  Ciclon și anticiclon

În cele din urmă, putem lua această piesă drept o propunere pentru un personaj care stă pentru ceea ce ne-am putea imagina că ar fi un filosof, nicidecum filosoful în genere. Nu acesta este Ludwig Wittgenstein, să nu ne așteptăm la o biografie, ci este un oarecare Ludwig care are oarecari asemănări de familie cu Ludwig Wittgenstein așa cum îl știm. Drept urmare, aș spune că deși piesa nu ne spune prea multe despre filosoful Wittgenstein, ea ne arată un personaj. Iar despre acest personaj nu se mai poate adăuga nimic în ordine filosofică, îl las pradă inexprimabilului. Locul lui este pe scenă, într-o piesă de teatru, numai acolo îl putem experimenta.

Despre ceea ce nu putem tăcea trebuie să vorbim. Sper că am fost clar.