În pofida clarificărilor doctrinare, în absența unui cadru legislativ adecvat, în practica de Stat a fost angajată răspunderea Guvernului în cele mai variate situații: pentru un proiect de lege de aprobare a unei ordonanțe de urgență ( care deja își producea efecte juridice ); pentru un proiect de lege care conținea 6 obiecte de reglementare sau pentru un proiect de lege care intrase deja în dezbaterea parlamentară, fiind adoptat cu modificări de Camera Deputaților și aflându-se la Senat etc. Această ultimă situație menționată se propune în doctrina recentă să nu mai fie permisă în perspectiva unei viitoare revizuiri constituționale. Tot în perspectiva revizuirii art.114 din Constituție, în doctrina recentă se regăsește propunerea limitării domeniilor în care Guvernul ar putea să-și angajeze răspunderea pentru un text legislativ. Prezentarea situațiilor concrete în care prevederile art.114 din Constituție au fost puse în practică ar putea fi edificatoare.

CITEȘTE ȘI: Angajarea răspunderii Guvernului

Guvernul învestit în urma alegerilor parlamentare din anul 1996 și-a angajat răspunderea în fața Parlamentului, în februarie 1998, pentru proiectul Legii de aprobare a O.U.G. nr.88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, devenind Legea nr.44/1998, ordonanță ce fusese ce fusese supusă aprobării forului legiuitor, și fiind publicată în Monitorul Oficial își producea deja efecte juridice. Fiind sesizată de un număr de 42 de senatori, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr.34/1998 în sensul că prevederea constituțională nu distinge cu privire la natura proiectului de lege respectiv, care poate fi de natura legilor organice sau a legilor ordinare, cu excluderea legii constituționale de revizuire a Constituției pentru care există o procedură specială, și a motivat soluția pornind de la premisa că angajarea răspunderii este o procedură mixtă, de control parlamentar și de legiferare. În motivarea deciziei se arată, in continuare, că ,,a adăuga o altă restricție, referitoare la aprobarea unei ordonanțe de urgență, nu poate avea decât semnificația modificării textului constituțional al art.113 ( art.114 după revizuirea Constitutiei din anul 2003 ), ceea ce -de principiu- este inadmisibil. Când legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge, iar o normă constituțională nu poate fi modificată pe cale de interpretare”. Calificarea acestei proceduri că fiind ,, o procedură mixtă, de control parlamentar și de legiferare ” de către instanța Constituțională este criticată în doctrina recentă, ea fiind privită mai degrabă ca o procedură de legiferare specială, inițiată și condusă de Guvern, care permite, în absența unei moțiuni de cenzură, adoptarea tacită a unui proiect de lege prin eliminarea dezbaterilor parlamentare în procesul legislativ.

CITEȘTE ȘI: Angajarea răspunderii Guvernului – partea a II-a

La rândul său, Guvernul învestit în aprilie 1998 a recurs la aceeași procedură pentru a trece prin Parlament Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, ce conținea nu mai puțin de șase obiecte de reglementare și debuta, paradoxal, chiar cu modificarea O.U.G. nr.88/1997 privind privatizarea societăților comerciale.

CITEȘTE ȘI: Angajarea răspunderii Guvernului – partea a III-a

În luna noiembrie 1999, același Guvern și-a angajat din nou răspunderea pentru proiectul de lege privind Statutul funcționarilor publici, devenit Legea nr.188/1999, proiect care fusese dezbătut în Camera Deputaților și se afla în dezbaterea Senatului, urmând procedura legislativă normală. Guvernul atunci în exercițiu a retras proiectul de lege din dezbaterea parlamentară, angajându-și răspunderea pentru varianta inițială, aceasta fiind și forma în care Statutul funcționarilor publici a fost promulgat și publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I. Și în acest caz, 51 de deputați au sesizat Curtea Constituțională. Deși în mod obișnuit decizia prin care Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității unei legi înainte de promulgare, în cazul constatării constituționalității, se publică în același Monitor Oficial cu Legea, de data aceasta ea a fost publicată ulterior. Justificarea acestei situații fără precedent o aflăm chiar din conținutul deciziei Curții Constituționale care, punând în discuție termenul în care legea aprobată prin procedura de urgență, aferentă actului de angajare a raspunderii Guvernului, putea fi atacată la Curtea Constituțională, a constatat că acesta fusese depășit, de unde concluzia inadmisibilității sesizării spre a fi examinată pe fond, sesizarea intervenind după promulgarea legii ( Decizia Curții Constituționale a României nr.233/1999 ).

CITEȘTE ȘI: Dincolo de câmpul tactic: poate România să-și recâștige justiția?

La rândul său, Guvernul învestit în decembrie 2000 și-a angajat răspunderea în luna iunie 2001 pentru proiectul de lege privind promovarea investițiilor directe cu impact semnificativ în economie, devenit Legea nr.332/2001 și, la mai puțin de un an distanță, în luna martie 2002, pentru proiectul de Lege privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, devenit Legea nr.137/2002.
Angajarea răspunderii Guvernului a funcționat din nou, în decembrie 2002, pentru un act normativ cu profunde implicații în viața societății românești, Codul Muncii, devenit Legea nr.53/2003, fiind pentru prima dată când s-a recurs la această procedură pentru adoptarea unui Cod. Și de această dată, Curtea Constituțională, prin Decizia nr.24/2003, a constatat constituționalitatea dispozițiilor cu care fusese sesizată.