Istoria ne arată că plafonarea prețurilor este o soluție veche care mereu eșuează
Anunțul recent al premierului Ilie Bolojan privind extinderea plafonării adaosului comercial la produsele alimentare cu șase luni, deși motivat de intenția de a proteja consumatorii, ignoră o lecție simplă și costisitoare a istoriei economice: controlul prețurilor nu funcționează.
De la orașul-stat Eshnunna din Mesopotamia antică, a cărui lege de plafonare datează de acum 4.000 de ani, până la Imperiul Roman și Revoluția Franceză, conducătorii au căutat constant să sfideze legile cererii și ofertei. De fiecare dată, rezultatul a fost același: penurie, piață neagră și, în cazuri extreme, foamete.
Istoria este plină de exemple care demonstrează inutilitatea, ba chiar pericolul, plafonării prețurilor.
În Atena antică, inspecțiile guvernamentale și pedepsele cu moartea pentru „acumularea” de cereale nu au făcut decât să agraveze lipsurile. Câteva sute de ani mai târziu, Edictul Prețurilor Maxime al împăratului Dioclețian (301 d.Hr.) în Roma a eșuat lamentabil. Fixarea artificială a prețurilor a determinat comercianții să nu mai aducă bunuri pe piață, deoarece nu puteau obține un preț rezonabil.
Un exemplu și mai tragic este Foametea din Bengal din 1770. Deși inițiată de secetă, marele economist Adam Smith a observat că reglementările nepăsătoare impuse de Compania Indiilor de Est asupra comerțului cu orez au transformat o simplă lipsă de alimente într-o catastrofă care a ucis aproximativ 10 milioane de oameni. Iar în timpul Revoluției Franceze, Legea Maximului General din 1793, menită să limiteze scumpirile, a condus doar la și mai multă penurie, fermierii refuzând să aducă produse la prețul fixat.
Plafonarea prețurilor eșuează deoarece distorsionează semnalele fundamentale ale pieței.
- Descurajează producția și Ooerta: Prețurile mari, oricât ar fi de neplăcute pentru consumatori, sunt de fapt un semnal pentru producători că există o oportunitate de profit. Acest lucru încurajează investițiile, creșterea producției și, în cele din urmă, aduce mai multe produse pe piață, ceea ce stabilizează și scade prețurile în mod natural. Un preț plafonat, artificial de scăzut, taie acest stimulent, descurajând producătorii și comercianții să aducă marfa pe piață.
- Încurajează supra-consumul: Un preț artificial de scăzut le transmite consumatorilor un semnal fals, acela că bunul este abundent. Astfel, oamenii tind să consume mai mult sau să facă stocuri, accelerând epuizarea resurselor.
Un exemplu modern clasic este controlul prețurilor la benzină adoptat de președintele Nixon în anii ’70 în SUA. Deși politicianul căuta să arate că „vorbește serios” cu privire la inflație, măsura a generat penurii naționale susținute și cozile masive la pompe, pentru că nimeni nu mai avea interes să aducă combustibil pe piață la un preț care nu acoperea costurile.
Decizia de a prelungi plafonarea adaosului comercial este, în esență, un act politic de moment, menit să ofere iluzia controlului asupra inflației. Economic, este o miopie care, așa cum ne-a învățat istoria de 4000 de ani, va avea consecințe negative: fie o degradare a calității produselor, fie o reorientare a lanțurilor de aprovizionare, sau chiar o penurie, afectând în cele din urmă tot consumatorul pe care se presupune că vrea să-l protejeze.
Economia funcționează cel mai bine atunci când prețurile sunt lăsate să acționeze ca semnale oneste, nu ca instrumente de reglementare politică. Soluția pe termen lung la prețurile mari nu este plafonarea, ci stimularea producției, eliminarea birocrației și încurajarea unei concurențe sănătoase. Continuarea acestei practici este o dovadă că, deși avem acces la știința economică, suntem, în esență, la fel de ignoranți ca și conducătorii din Eshnunna.
