Victor BANȚA: Guvernanța, înaintea gigawaților

Motto: „Am intrat în Consiliul de Supraveghere ca să aprind lumina. Nu ca să o sting”

Există momente în istoria unei industrii când problema centrală nu mai este tehnologia, ci responsabilitatea. CE Oltenia se află exact într-un asemenea punct. De zece ani, România discută despre soarta lignitului ca și cum ar discuta despre o dezbatere academică, cu tabere, emoții și nostalgii profesionale. În realitate, povara cărbunelui nu mai este doctrinară. Este financiară, juridică și contabilă: se măsoară în certificate CO₂, în penalități automate și în credibilitatea unei țări.

CITEȘTE ȘI: De la exigență la compromis, o tranziție periculoasă

CE Oltenia nu este „o companie de stat”. Este un nod critic al securității energetice naționale, un mare generator ETS și, simultan, principalul beneficiar al unor instrumente europene: Fondul de Modernizare, PNRR, care vin împreună cu obligații. Banii europeni nu sunt cecuri în alb, ci contracte. Sunt conditionalități și jaloane măsurabile. Dacă nu sunt respectate, finanțarea se suspendă, iar costurile se întorc la noi toți.

Adevărul e simplu: în 2025–2030, CE Oltenia nu va fi judecată după cât lignit mai scoate, ci după câtă guvernanță poate demonstra. Fondurile europene finanțează tranziții credibile. Regula europeană este brută și mecanică: ai emis CO₂, trebuie să plătești; ai întârziat, penalitatea se aplică; ai raportat incomplet, ești verificat.

Cele mai mari vulnerabilități ale CE Oltenia nu mai țin de excavatoare, lignit sau mix energetic. Țin de lucruri simple: Key Risk Indicators, Monitoring Plan, Key Performance Indidcators, competență, separația dintre adminsitrare și executiv, mapp-area conflcitelor de interese, audit extern, achjziții trasabile. Dacă aceste instrumente funcționează, tranziția e monetizată. Dacă sunt mimate, tranziția devine taxă. Simplu!

CITEȘTE ȘI: Brâncuși evacuat chiar din orașul său

O companie precum CE Oltenia nu poate funcționa în paradigma „activăm un director politic și sperăm să fie bine”. CE Oltenia nu mai este un laborator administrativ pentru mediocritate. Gestionează miliarde, iar miliardele sunt urmărite la virgulă de Comisia Europeană unde, un manager incompetent nu generează supărare publică. Generează penalități automate.

Ceea ce riscă România nu sunt editorialele critice, ci costurile suplimentare ale certificatelor. Sub ETS nu este o metaforă. Carbonul este un debit și un echivalent monetar. Este un risc sistemic. În momentul în care se raportează greșit factorii de emisii, în care monitoring planul nu este actualizat sau în care plata certificatelor întârzie, diferența nu o plătește directorul, ci țara. ETS este singurul mecanism european în care amatorismul se taxează la zi.

CITEȘTE ȘI: Detenția în România: 280 Lei/Zi pe deținut, de peste 10 ori mai mult decât alocația copiilor

De aceea, discuția despre CE Oltenia nu mai poate fi ținută în registrul romantic: „noi am ținut România în frig iernile trecute”. Nimeni nu contestă asta. Dar Europa plătește conformitate. Aici este ruptura cognitivă pe care mulți politicieni locali refuză să o accepte: nu poți cere Bruxellesului să finanțeze lignit și să tolereze slăbiciuni de guvernanță. Modelul instituțional european e simplu: „governance first, funding second”.

CE Oltenia are nevoie urgentă de trei realinieri.

Prima este managerială. Selecția trebuie să fie profesională, nu clientelară. Experiența tehnică nu poate fi mimată, iar experiența în utilities nu se inventează într-un mandat de partid. România nu poate cere tratament de economie matură cu instrumente de leadership fragile.

A doua este structurală. Consiliul de supraveghere trebuie să înceteze să fie un spațiu decorativ. Rolul lui nu este să valideze decizii deja luate, ci să impună criterii, exigență, risc și trasabilitate. Orice confuzie între supraveghere și executiv e fatală.

A treia este morală.  Eu nu am intrat în Consiliul de Supraveghere ca să sting becuri. Am intrat ca să aprind lumina. Nu ca metaforă, ci ca reflex simplu de om care nu acceptă opacitatea. Lumina înseamnă transparență, întrebare, control, asumare și responsabilitate pentru banul public.

Poate că unora le era mai comod cu lumina stinsă, nu se vedeau întârzierile, nu se vedeau costurile, nu se vedeau riscurile, nu se vedeau obligațiile europene pe CO₂. Dar eu nu știu să lucrez în întuneric. Am trăit în industrii unde semnătura are consecințe, unde un termen ratat costă bani reali, unde un audit nu este decor.

Eu nu am venit la CE Oltenia pentru confort. Am venit pentru claritate. Am venit să întreb, să citesc, să cer documente, să privesc riscul în față, să văd unde sunt vulnerabilitățile și unde trebuie apăsată frâna. Lumina nu deranjează decât pe cine are nevoie de întuneric. Iar un administrator neexecutiv nu există ca să se conformeze confortului, ci ca să expună ce nu merge. Asta nu e aroganță, e datorie față de oameni.

În plan social, Gorjul este o comunitate de dependență industrială justificată. Minele au dat identitate. Cariera a fost peisaj, familie, statut. Dar tranziția nu poate fi făcută împotriva oamenilor. Ea trebuie să fie secvențială, finanțată și protejată.

Nimeni nu poate forța închiderea fără alternativă. Dar nimeni nu mai poate susține perpetuarea ineficienței.

Viitorul CE Oltenia se reduce la un indicator pe care mulți încă nu îl pronunță public: capacitatea de absorbție. Nu capacitatea de a cere bani. Capacitatea de a-i gestiona, de a-i justifica și de a livra rezultate măsurabile. Tranziția energetică are un ritm. Cine îl respectă, monetizează. Cine îl contestă, plătește.

Testul CE Oltenia este simplu: guvernanța înaintea gigawaților. Dacă această regulă devine realitate, tranziția va fi finanțată, nu sancționată. Dacă nu, costul va fi suportat de noi toți.

Iar România a ajuns într-un punct în care lumina nu mai este opțională.