Ciprian Demeter: Cum a ucis „era Băsescu” viitorul României: cine mai salvează România de salvatorii ei?
„România, încotro?” nu mai este doar o întrebare retorică rostită la tribunele academice sau în cafenelele intelectuale. Este un strigăt înăbușit, o anxietate colectivă care pulsează sub pielea unei națiuni obosite. Filosofic vorbind, o țară nu moare atunci când îi lipsesc resursele, ci atunci când îi lipsește sensul, iar astăzi, sensul existenței noastre ca stat pare să se fi dizolvat într-un marasm de interese mărunte, de strategii de budoar și de o absență cronică a viziunii.
Trăim într-un prezent care refuză să devină viitor, fiindcă este ancorat cu lanțuri grele de un trecut pe care nu l-am exorcizat niciodată. Ne uităm la „Guvernul meu”, acea construcție care promitea stabilitate și un parcurs european, și vedem un rateu monumental, o structură de putere care s-a prăbușit sub propria aroganță și sub incapacitatea de a înțelege nevoile reale ale cetățeanului. Dar acest rateu nu este un accident, ci rezultatul unei metehne vechi, un virus politic inoculat în țesutul social acum două decenii.
CITEȘTE ȘI: Secunda impulsului și veșnicia prudenței. Lecția de la Galați și labirintul diplomației răbdătoare
Dacă vrem să înțelegem de ce România se clatină astăzi, trebuie să avem curajul să privim spre rădăcina răului. Traian Băsescu nu a fost doar un președinte, ci un fenomen distructiv care a redefinit raporturile sociale prin ură și dezbinare. Niciun personaj politic din istoria modernă nu a reușit, cu atâta vigoare demonică, să distrugă sistematic toate clasele sociale pentru a-și asigura confortul puterii.
Băsescu a înțeles, cu un instinct machiavelic, că o societate divizată este mai ușor de stăpânit. A asmuțit medicii împotriva pacienților, tinerii împotriva bătrânilor, angajații de la privat împotriva bugetarilor, a dărâmat punțile solidarității și a lăsat în loc un deșert moral. Iar cel mai grav aspect este că, deși personajul s-a retras în penumbra istoriei, acoliții săi și sistemul creat de el au rămas la butoane. Ei sunt moștenitorii care administrează astăzi declinul nostru, folosind aceleași metode de intimidare și manipulare.
În acest peisaj dezolant, apar figuri care se pretind a fi soluții, dar care nu sunt decât simptome ale bolii. Eugen Tomac, de exemplu, este prezentat ca un candidat la conducerea Guvernului unei Românii care are nevoie de integritate. Dar care este atuul său real? Susținerea populară? Viziunea economică? Niciuna. Singurul său instrument pare să fie șantajul, o metodă învățată temeinic la școala mentorului său de la malul mării.
CITEȘTE ȘI: 5 Iunie – Ziua Învățătorului: între idealul lui Gheorghe Lazăr și abandonul de astăzi
Când politica încetează să mai fie despre reprezentare și este doar despre dosare, despre „ce știm unii despre alții” și despre negocieri obscure sub masca interesului național, atunci democrația este doar o formă goală. Tomac și ceilalți ca el nu caută să conducă o țară, vor să gestioneze un sistem de influență în care sprijinul nu se cere, se forțează. Este o caricatură a puterii, o formă de parazitare a speranței publice.
O altă problemă acută, care explică de ce președinții României par adesea rupți de realitate, este calitatea celor care le șoptesc la ureche. Consilierii prezidențiali de astăzi se împart în două categorii, ambele la fel de nocive pentru destinul țării.
Pe de o parte, îi avem pe „foștii colaboratori ai lui Băsescu”, oameni crescuți în logica permanentului conflict, pentru care politica înseamnă doar supraviețuire și eliminarea adversarului. De cealaltă parte sunt „foștii colaboratori ai lui Nicușor Dan”, activiști transformați peste noapte în strategi de stat, care aduc cu ei un idealism steril sau o incompetență administrativă deja dovedită la nivel local.
Niciuna dintre aceste tabere nu posedă calificarea necesară pentru a sfătui un șef de stat în momente de criză geopolitică sau economică. Nu au recomandarea performanței, nu au anvergura intelectuală și, mai ales, nu au legătură cu pulsul real al țării. Sunt „experți” de laborator, prizonieri ai propriilor existențe, care transformă Palatul Cotroceni într-un spațiu tot mai izolat, izolat de durerea și nevoile românului de rând. Cum ar putea un președinte să ia o decizie bună când oglinzile prin care privește lumea sunt, fie murdare de vechile practici băsesciene, fie aburite de lipsa de experiență a noilor veniți?
Politica românească a devenit un cerc vicios al incompetenței. Ne mirăm de rateul actualului guvern, dar el este consecința logică a unei selecții negative care a început prin distrugerea meritocrației încă din era Băsescu. Când loialitatea față de „tătuc” sau capacitatea de a șantaja devin singurele criterii de promovare, excelența fuge din țară, iar rămășițele clasei de mijloc se prăbușesc în apatie.
Întrebarea „încotro?” este un ecou dureros. Mergem spre o disoluție totală a autorității statului? Spre o transformare definitivă într-o colonie a mediocrității, unde deciziile se iau pe baza intereselor unor grupuri de reflexe băsesciene?
Uneori mă întreb unde a dispărut demnitatea acestui popor. Unde sunt liderii care să vorbească despre sacrificiu, despre onoare și despre viitorul copiilor noștri, nu despre dosarele adversarilor? Ne-am obișnuit cu puțin, ne-am obișnuit cu răul, ne-am obișnuit să privim cum țara este împărțită ca o pradă între lupi bătrâni și ucenici flămânzi.
România nu este a consilierilor, nu este a șantajiștilor și nici a moștenitorilor unui sistem care a ucis speranța. România este a celor care încă mai plâng atunci când aud imnul, a celor care muncesc cinstit sub povara unor taxe absurde și a celor care privesc cu inima strânsă cum părinții lor îmbătrânesc în sărăcie.
Poate că salvarea nu va veni de la cei care ocupă astăzi fotoliile capitonate de la Cotroceni sau Victoria. Poate că salvarea va veni din clipa în care ne vom ridica fruntea din pământ și vom spune: „Destul!”. Destul cu umbrele trecutului, destul cu șantajul ridicat la rang de virtute, destul cu incompetența deghizată în consiliere.
CITEȘTE ȘI: Moștenirea nuanței: ce m-au învățat părinții despre viață
România, încotro? Spre tine însuți, române. Spre curajul de a cere lideri pe măsura viselor tale, nu pe măsura fricilor lor. Până când nu vom învăța să ne alegem păstorii după tăria sufletului, nu după asprimea dosarului, vom continua să rătăcim în acest purgatoriu politic, întrebându-ne la infinit unde ne-am pierdut drumul spre casă.
Este timpul ca secunda de grație a acestei nații să se nască din cenușa acestor ani de rateuri. Altfel, „România, încotro?” va deveni epitaful unei țări care a avut totul, dar a ales să se lase condusă de nimic.
