Editoriale

Ciprian Demeter: România, între crize și păcălicii istoriei: politica unui perpetuu joc de interese

Se face auzit din nou, pe scena politică românească, ecoul unei rupturi iminente: o nouă scindare prinde contur. Primele semne apar discret, prin șoapte pe holuri, telefoane date în miez de noapte și priviri tot mai distante la ședințe. Partidul Național Liberal a fost înființat în 1875 și a trecut prin regi, războaie, dictaturi și exil. Acum, toate semnele indică pregătirea unei noi rupturi, alimentate de uzură, orgolii personale și calcule politice, într-un context în care marile confruntări de idei au lăsat loc tensiunilor acumulate. Ca o compensație, se vorbește despre o unificare cu Forța Dreptei, partidul lui Ludovic Orban. Este o simplă operație de aritmetică politică, în care pierzi o parte și încerci să o recuperezi din altă parte. Sună a strategie, dar în realitate, seamănă cu omul care își pierde casa și se consolează că a găsit o umbrelă.

CITEȘTE ȘI: Industria promisiunilor: cine câștigă din România care se construiește doar pe hârtie?

Poate că cel mai dureros aspect al acestei situații nu este ruptura în sine. Partidele au trecut dintotdeauna prin astfel de momente, iar uneori o scindare poate fi chiar necesară, atunci când drumurile celor care au pornit împreună ajung să se despartă iremediabil. Doare faptul că nimeni nu mai poate spune limpede de ce se rupe partidul. Nimeni nu iese în fața oamenilor să spună: „plecăm pentru că noi credem în asta, iar ei cred în altceva.” Plecările se fac pentru funcții, pentru liste, pentru poziții la următoarele alegeri. Ideea a devenit un decor, iar interesul a devenit scenariul.

Adevărata măsură a unui partid istoric stă în moștenirea pe care reușește să o păstreze, să o onoreze și să o transmită generațiilor viitoare. Liberalismul românesc a avut oameni care au construit instituții, căi ferate, o monedă națională, o Constituție. Astăzi are oameni care își construiesc cariere. Ceea ce le deosebește cu adevărat este caracterul, dincolo de epoca în care se manifestă, iar întrebarea pe care mi-o adresez de ani de zile, privind la televizor figurile celor care se perindă prin guverne, prin parlamente și prin consilii, rămâne aceeași: cum ajung în politică oameni fără coloană vertebrală?

Eu le spun simplu: păcălicii istoriei. Sunt oamenii care au trecut prin funcții fără să lase nimic în urmă. Nu au o lege care să le poarte numele cu cinste, nu au o reformă, un drum sau o idee. Au doar un CV lung și o operă goală.

CITEȘTE ȘI: Este o prostie să lupți cu evidența

Păcăleala lor este fină și de aceea funcționează. Nu mint mereu în mod direct, mai degrabă se prefac. Pretind că au convingeri și le schimbă după cum bate vântul, susțin că apără partidul și îl părăsesc primii când se clatină. Declară că apără cetățeanul, dar îl cunosc doar din sondaje.

Păcăliciul istoriei poate fi recunoscut după câteva semne: vorbește mult despre valori și nu poate numi niciuna fără să citească de pe hârtie; a fost în trei partide, de fiecare dată „din convingere”; își amintește de alegători o dată la patru ani; confundă loialitatea față de un om cu loialitatea față de o idee; nu a riscat niciodată nimic pentru ce pretinde că susține.

Ultimul semn este cel mai grav. Un om fără risc este un om fără convingere. Convingerea adevărată costă. Te costă o funcție, o prietenie, uneori o carieră. Cine nu a plătit niciodată nimic pentru ideile lui nu are idei, are doar replici.

CITEȘTE ȘI:   Iarna roșie: Europa la răscruce între ambițiile geopolitice ale marilor puteri și vulnerabilitățile propriului său proiect

Istoria este răbdătoare cu ei, dar nu iertătoare. Îi lasă să urce, să se fotografieze și să taie panglici. Apoi, peste zece sau douăzeci de ani, îi pune într-un singur rând de manual sau nu îi mai pune deloc. Dintre miniștrii care au trecut prin guvernele din ultimii treizeci de ani, câți pot fi amintiți de către un om obișnuit pentru ceva bun pe care l-au făcut? Tăcerea care urmează acestei întrebări este verdictul.

Păcălicii istoriei nu se tem de istorie, nu o citesc, așa că nu știu că îi așteaptă.

Coloana vertebrală nu ține doar de anatomie. În politică, este ceea ce te ține drept atunci când toți ceilalți se apleacă. Este puterea de a spune „nu” propriului partid când greșește, propriului lider când minte și propriului interes când intră în conflict cu binele public.

În 1919, Max Weber ținea la München conferința „Politica ca vocație”. Acolo deosebea omul care trăiește pentru politică de omul care trăiește din politică. Primul vede în putere un instrument, al doilea vede în ea un salariu, un statut, o protecție. Peste un secol, în România, a doua categorie pare să fi devorat-o aproape complet pe prima.

Weber vorbea și despre trei calități ale politicianului adevărat: pasiunea pentru o cauză, responsabilitatea față de consecințe și simțul măsurii. Să ne uităm cinstit la clasa politică de astăzi: pasiunea există, dar pentru funcție, nu pentru cauză; responsabilitatea este pasată mereu altcuiva, guvernului trecut, Bruxelles-ului, crizei, „contextului”; simțul măsurii a dispărut, fiind înlocuit de declarații care astăzi spun una și mâine contrariul.

Omul fără coloană vertebrală nu este neapărat un om rău. De multe ori este doar un om gol. Gândește precum grupul, vorbește după cum i se transmite și votează așa cum i se cere. Este politicos, zâmbitor și disponibil, dar tocmai disponibilitatea lui îl face periculos: poate fi folosit pentru orice.

CITEȘTE ȘI:  Pamfil Șeicaru: destinul gazetarului strivit între două epoci

Filosofii antici spuneau că virtutea este un obicei, nu un gest. Curajul se formează prin fapte repetate, până când devine parte din felul tău de a fi. La fel se întâmplă și cu lașitatea: o singură ezitare poate fi omenească, însă repetată și transformată în obișnuință, definește un caracter. Politica românească a transformat compromisul într-o rutină zilnică, iar rutina a produs oameni pentru care a te îndoi nu mai doare.

Să revenim la aritmetica despre care vorbeam. Dacă se pierde o parte din partid, se adaugă alt partid. Forța Dreptei a apărut în urma plecării lui Ludovic Orban din PNL. Acum s-ar putea întoarce, într-o formă sau alta, în familia din care a plecat. Istoria are uneori umor negru: cei care s-au despărțit cu scandal se reîntâlnesc plini de zâmbete, iar cei care ieri erau colegi pleacă mâine în altă parte.

Forța Dreptei este, în cel mai bun caz, un partid mai mult decât nimic. Spun aceste lucruri cu tristețea celui care privește cum dreapta românească încearcă să se reconstruiască din fragmente risipite, în loc să se coaguleze în jurul unor convingeri și valori comune. O unificare poate fi un act de maturitate atunci când doi oameni sau două grupuri descoperă că vor același lucru și că împreună îl pot face mai bine. O unificare poate fi însă și un act de disperare, atunci când două slăbiciuni se adună în speranța că vor da o putere. De obicei nu dau. Două goluri puse unul lângă altul fac doar un gol mai mare.

CITEȘTE ȘI:  Diplomația „ amantlâcului”: radiografia prăbușirii instituționale

Pansamentul are un rost: acoperă rana ca să nu se infecteze, nu o vindecă. Rana se vindecă din interior, cu timp, cu grijă și cu tratament. O unificare politică făcută fără discuția sinceră despre motivele despărțirii seamănă cu un pansament pus peste o fractură. Din afară arată îngrijit. Înăuntru, osul rămâne rupt.

Iar cetățeanul vede acest lucru. Poate nu știe numele tuturor, nu urmărește toate ședințele și nu citește toate comunicatele. Are totuși un instinct vechi, format în decenii de promisiuni neonorate: simte când ceva este făcut pentru el și când este făcut pentru cei care îl fac. Toate aceste rupturi și lipiri îi transmit același mesaj: nu despre tine este vorba.

Fiecare om lasă ceva în urmă, țăranul lasă un câmp lucrat, meșterul o casă, profesorul niște elevi care gândesc, medicul niște vieți salvate. Politicianul ar trebui să lase o operă: o lege dreaptă, o instituție care funcționează, o reformă care rezistă după ce el pleacă.

Mulți dintre cei de astăzi nu lasă însă nimic. Ocupă funcții fără să le umple. Ajung miniștri și pleacă fără ca cineva să observe diferența. Sunt parlamentari ani la rând și nu pot arăta un singur proiect de lege care să fi schimbat ceva în viața unui om. Biografia lor este o listă de funcții, iar opera lor este o pagină albă. Este o formă de sărăcie pe care România nu o măsoară în statistici. Măsurăm PIB-ul, inflația, deficitul. Nu măsurăm deficitul de operă: anii pierduți, șansele ratate, energia unei generații consumată în certuri de partid. Și totuși acesta este, poate, cel mai mare deficit al nostru.

Gândiți-vă la cei care au construit România modernă. Nu au fost sfinți, au avut orgolii, au greșit, s-au certat aprig. Lăsau însă în urmă ceva ce putea fi atins: o școală, o cale ferată, o lege fundamentală, o instituție care a supraviețuit regimurilor. Orgoliul lor avea măcar un obiect, al păcălicilor istoriei are doar o oglindă.

Diferența dintre un om politic și un om de funcție este simplă. Omul politic se întreabă: ce rămâne după mine? Omul de funcție se întreabă: ce rămâne pentru mine? Prima întrebare construiește țări, a doua le golește.

CITEȘTE ȘI: Revoluția neterminată: de ce România rămâne ancorată într-un trecut pe care nu l-a îngropat

Ar fi comod să aruncăm toată vina pe politicieni, ar fi însă și nedrept. Păcălicii istoriei nu au căzut din cer, au fost aleși, tolerați, aplaudați și realeși. Au crescut într-un sol pregătit de oboseala noastră, de neîncrederea noastră și, de multe ori, de tăcerea noastră.

Cetățeanul român este obosit, a crezut în 1990, a crezut în 1996, a crezut în 2004, a crezut în 2014, a crezut de fiecare dată când i s-a spus că „acum va fi altfel”. A cunoscut dezamăgirea de atâtea ori, încât aceasta s-a transformat treptat în resemnare, iar omul resemnat își pierde, odată cu speranța, și dorința de a mai cere socoteală cuiva, se retrage în tăcere, renunță să mai aștepte și privește totul cu o indiferență pe care nimic nu pare să o mai poată clinti. Este alegătorul ideal pentru politicianul fără coloană vertebrală.

Aici se închide cercul, politicianul gol are nevoie de un cetățean obosit. Cetățeanul obosit produce politicieni goi. Fiecare îl hrănește pe celălalt într-o relație tristă, în care nimeni nu câștigă și toți pierd puțin câte puțin.

Ieșirea din cerc nu vine de sus. Nu va veni de la un partid nou, de la un lider providențial sau de la o unificare salvatoare. Vine de jos, din momentul în care cetățeanul începe din nou să întrebe: ce ai făcut? Nu „ce promiți?”, nu „cu cine te aliezi?”, nu „în ce partid ești acum?”. Doar atât: ce ai făcut? Întrebarea aceasta simplă, pusă des și cu încăpățânare, este cel mai mare dușman al păcălicilor istoriei.

Va veni o zi, și acesta vine pentru toată lumea, când lumina reflectoarelor se stinge. Camerele pleacă, telefoanele tac, colegii de partid își găsesc alți lideri. Omul politic rămâne singur cu biografia lui. Abia atunci se vede cine a avut coloană vertebrală sau doar un costum bine croit.

CITEȘTE ȘI: Moartea speranței: simulacrul guvernării într-o țară care și-a uitat rostul

Unii vor putea spune: „am greșit, dar am încercat. Am pierdut, dar nu m-am vândut. Am plecat, dar am lăsat ceva în urmă.” Ceilalți vor avea doar amintirea unor ședințe, a unor negocieri și a unor fotografii. Vor descoperi, prea târziu, că puterea fără operă este o casă închiriată: locuiești în ea câțiva ani, apoi pleci și nimeni nu își mai amintește că ai fost acolo.

Partidele se pot rupe și se pot lipi la loc de câte ori vor. Pot schimba siglele, numele, culorile, sloganurile. Atâta vreme cât oamenii din interior păstrează aceleași calcule și aceeași lipsă de curaj, orice reformă este doar una de suprafață, limitată la o simplă schimbare de imagine.

România nu are nevoie de mai multe partide, nici de mai puține. Are nevoie de oameni drepți, care să intre în politică având ceva de spus și care să plece având ceva de arătat. De oameni care să înțeleagă că funcția este un împrumut, nu o proprietate, și că istoria este un creditor care își cere mereu datoria înapoi.

Până atunci, păcălicii istoriei vor continua să se mute dintr-un partid în altul, dintr-o alianță în alta, dintr-o funcție în alta. Vor crede că au păcălit pe toată lumea. Adevărul este mai simplu și mai crud: singurii pe care i-au păcălit cu adevărat sunt ei înșiși.

CITEȘTE ȘI:  Operațiunea „soldatul Bolojan”: o iluzie a schimbării într-o Românie fără repere

Istoria nu votează, nu negociază și nu intră în alianțe. Ea doar așteaptă, cu răbdarea celui care știe că ultimul cuvânt îi aparține, iar în ziua în care îl va rosti, păcălicii istoriei vor afla că toate funcțiile lor încap într-o singură propoziție uitată.

La sfârșit, nimeni nu va fi întrebat în câte partide a fost, câte funcții a avut sau câte alianțe a negociat. Adevărata judecată va fi în funcție de ceea ce a lăsat în urmă, iar pentru mulți dintre ei răspunsul va fi o tăcere mai grea decât orice condamnare.

Ciprian Demeter

Ciprian Demeter și-a început cariera de jurnalist la ziarul Cotidianul, ca editorialist și publicist, pentru ca apoi să scrie, tot în calitate de editorialist, la Jurnalul Național. De-a lungul anilor, a devenit cunoscut pentru stilul său incisiv și analizele profunde ale evenimentelor politice și sociale din România. Cu o experiență vastă în domeniu, Ciprian Demeter a contribuit la modelarea opiniei publice prin articolele sale bine documentate și perspectivele sale critice. În cadrul Cotidianului, și-a făcut remarcat talentul jurnalistic prin editoriale care au abordat subiecte de actualitate, dar și prin articole de opinie care au reușit să capteze atenția cititorilor datorită radiografiilor pertinente, realizate într-un stil inconfundabil, asupra societății contemporane. Transferul la Jurnalul Național a reprezentat un pas important în cariera sa, consolidându-și reputația de analist politic de încredere și voce influentă în mass-media românească. A fost colaborator extern la ActiweNews și Gândul. Redactor șef al publicației Dacia Nemuritoare

Merită citite

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button