În România ultimilor ani, consumul de substanțe psihoactive a devenit un subiect frecvent în spațiul public. Politicieni, comentatori, influenceri, reprezentanți instituționali, organizații neguvernamentale și diverși specialiști, apar constant în dezbateri televizate și conferințe cu aer solemn dedicate fenomenului. Privind de pe margine, ai uneori impresia că singurul lucru care crește în același ritm alarmant cu îngrijorarea publică este numărul celor care explică, febril, problema și că explicațiile circulă mai repede decât soluțiile.

Totuși, dincolo de vizibilitatea acestor evenimente, realitatea clinică rămâne aceeași și se schimbă mai lent decât discursul public.

CITEȘTE ȘI: 1 Iunie dincolo de clișee: Cum să-i oferi copilului singurul dar care nu are preț: certitudinea că este văzut și auzit

Nu spun acest lucru cu cinism, ci cu rigoarea clinicianului care observă cum dezbaterea tinde să devină un scop în sine. Preocuparea societății este, fără îndoială, legitimă, consumul de substanțe în rândul adolescenților reprezintă una dintre cele mai serioase și stringente provocări de sănătate publică ale prezentului.

Există însă o diferență clară între a vorbi despre adicții și a lucra cu efectele lor în fiecare zi.

În spațiul public tema drogurilor este discutată în termeni generali, în timp ce în practica medicală fiecare caz are o poveste separată. Ca medici psihiatri, știm că adevărata dimensiune a fenomenului nu se zărește prin lentila camerelor de filmat din sălile de conferințe. Ea se decodează în cabinetele de consultații și camerele de gardă, acolo unde intră consecințele concrete: tulburări de comportament, episoade acute de psihoză, depresie și anxietate severă,  tineri care nu au mai dormit de câteva nopți, chinuiți de efectele unei substanțe despre a cărei compoziție chimică nu au habar.   Se vede în privirea unui părinte care încearcă să înțeleagă unde a greșit, se vede în familia care descoperă că dependența nu afectează un singur om, ci întregul echilibru al casei.

În paralel cu activitatea clinică, desfășor programe de prevenție în unități de învățământ din  municipiul și județul Arad, în colaborare cu parteneri instituționali din zona de ordine publică și protecție socială. Aceste întâlniri au loc în clase, în săli festive, cu  grupuri de elevi din gimnaziu și liceu.  Am avut ocazia să discut cu sute de adolescenți. Profilul lor este variat. Am întâlnit copii extrem de inteligenți, echilibrați, provenind din familii implicate în educația lor. Tocmai de aceea, consider că cea mai periculoasă prejudecată a momentului este convingerea confortabilă a părintelui că acest lucru li se întâmplă doar altora.

CITEȘTE ȘI:  22 Mai: reflecții de Ziua Internațională a Biodiversității din cabinetul unui psihiatru

De multă vreme nu mai vorbim despre o problemă cantonată în medii sociale marginalizate. Consumul experimental a trecut demult granițele prejudecăților noastre, apărând la adolescenți cu rezultate școlare excelente, sportivi de performanță și copii cu relații familiale aparent impecabile.  Trebuie să înțelegem un adevăr simplu, aproape nici un adolescent nu își începe prima experiență cu intenția de a deveni dependent. Nici un traficant nu vorbește despre psihoză, depresie sau internare la psihiatrie, oferta este prezentată sub forma distracției, libertății, apartenenței și curajului.

Contextul acestei prime experiențe nu are nimic din decorul sumbru și alarmant pe care adulții și-l imaginează din filme. Se întâmplă la o petrecere de majorat, într-o tabără, la un festival pe plajă sau într-un grup nou de prieteni, sub presiunea unui „vibe” de moment. Aici se prăbușește, de fapt, eficiența metodelor clasice de prevenție. Majoritatea adolescenților cunosc pe de rost sloganul mecanic „Spune nu drogurilor”, l-au auzit de multe ori, însă decizia lor reală nu se ia în timpul unei prezentări școlare, ci într-un moment de maximă presiune socială, într-un cerc în care copilul își dorește cu disperare să fie acceptat. Din punct de vedere psihologic, la această vârstă, nevoia de apartenență este o forță mult mai puternică decât evaluarea rațională a unui risc îndepărtat.

Dincolo de diferențele de context, o observație rămâne constant, aceea că informația singură nu modifică întotdeauna comportamentele, dacă nu este dublată de relații stabile și de sprijin real în familie.

Singura prevenție care nu dă greș este un spațiu emoțional sigur. Dacă dorim ca prevenția să părăsească zona discursurilor de tribună și să devină funcțională, trebuie să o privim diferit. De aceea îi încurajez pe părinți să privească prevenția nu ca pe o lecție ocazională despre droguri și nu ca pe o discuție formală purtată în grabă înainte de plecarea în vacanță.

CITEȘTE ȘI: Pierdere, tranziție, reconstrucție. Schimbarea, adaptarea și echilibrul psihic în viața cotidiană

Prevenția începe cu mult înainte. Începe atunci când copilul știe că poate vorbi fără teamă despre greșeli, începe atunci când adolescentul nu se teme că va fi judecat dacă spune adevărul. Prevenția începe atunci când relația dintre părinte și copil rămâne funcțională chiar și în perioadele în care apar conflicte, opoziție și dorința firească de independență.

În practica mea, observ des că adolescenții vulnerabili nu sunt neapărat cei lipsiți de resurse materiale sau financiare, de cele mai multe ori, sunt cei privați de un spațiu emoțional sigur în propria casă. Părinții plecați la muncă în străinătate sau adulții extrem de ocupați încearcă frecvent, dintr-o firească vinovăție, să compenseze absența fizică prin libertate financiară necontrolată, oferind, fără să vrea, resursele ideale pentru piața neagră. Copiii care nu se simt ascultați acasă vor căuta validare în stradă, cei care se simt singuri vor căuta apartenență în primele grupuri întâlnite, iar cei care nu găsesc sprijin emoțional în familie vor căuta un refugiu artificial în substanțe.

Discuția despre droguri ajunge aproape inevitabil la instituțiile care au misiunea de a combate traficul și criminalitatea organizată. Este o discuție legitimă și necesară, însă, dincolo de responsabilitățile statului, există un adevăr mai puțin spectaculos și tocmai de aceea mai puțin discutat: niciun sistem nu poate substitui rolul familiei.

Ca medic psihiatru, nu pot evalua eficiența operațională a structurilor de aplicare a legii, pot însă observa consecințele umane ale vulnerabilității emoționale. În multe dintre situațiile pe care le întâlnesc, problema nu începe cu substanța, ci cu o nevoie nesatisfăcută de apartenență, de validare sau de sprijin.

CITEȘTE ȘI: Simptome reale, analize normale – anxietatea, de la percepție la disfuncție

Combaterea ofertei este o responsabilitate instituțională. Consolidarea factorilor de protecție din viața unui copil rămâne, în mare măsură, o responsabilitate familială. Între aceste două niveluri nu există concurență, ci complementaritate.

În cele din urmă, nici cea mai eficientă intervenție împotriva traficului nu poate înlocui efectul unei relații solide dintre un adolescent și părintele său.

În pragul acestei veri, cea mai inteligentă investiție pe care o poate face un părinte nu este  un control permanent sau o suspiciune generalizată. Este prezența conștientă. Un adolescent supravegheat excesiv va învăța doar să ascundă mai bine lucrurile, în timp ce un adolescent care are cu adevărat încredere în părintele său va avea, mai puține motive să o facă. Tocmai de aceea răspunsul familiei nu poate fi construit exclusiv pe interdicții și avertismente.

Peste puțin timp începe vacanța de vară. Pentru majoritatea copiilor, este perioada cea mai așteptată din an, pentru părinți, ar trebui să fie și perioada celei mai mari vigilențe. Nu pentru că adolescenții trebuie priviți cu suspiciune și nu pentru că orice grup de prieteni ascunde un pericol, ci pentru că vacanța aduce simultan câțiva factori care cresc expunerea la situații de risc: mai mult timp nesupravegheat, mai multă libertate de mișcare, mai multe ieșiri, festivaluri, petreceri și contacte sociale noi.

CITEȘTE ȘI: Ce se ascunde în spatele zâmbetelor și florilor de 8 martie. Realitatea nevăzută a multor femei

De aceea, înainte de a ne gândi la destinații, programe și planuri de vacanță, merită să investim timp în ceea ce rămâne cel mai puternic factor de protecție din viața unui adolescent, relația cu familia pentru că cea mai valoroasă intervenție rămâne cea care are loc înainte de primul consum. Acolo începe, de fapt, lupta pe care nici un medic, nici un polițist și nici o instituție nu o poate câștiga singură.

Până data viitoare, vă doresc înțelepciunea de a rămâne prezenți în viața copiilor dumneavoastră, chiar și atunci când aceștia par să aibă mai puțină nevoie de dumneavoastră.